E momentul ca mintile luminate ale Romaniei sa iasa de dupa dulap

br>Interviu realizat de Magdalena Boiangiu, senior editor la `Dilema veche"

- Luni s-a întâmplat ceva uimitor pentru mine, de când va urmaresc scrisul, în perioade grele, mai putin grele, mai apasatoare, mai altfel, este prima declaratie publica în care se spune `Pun pixul la rastel", anuntând ca renuntati la scris, ceea ce mi se pare ceva uimitor, caci n-ati facut-o niciodata pâna acum, nici pe vremea cunoscuta când vi se interzicea sa scrieti.

- Duminica trecuta, când prietenul meu Andrei Plesu se pregatea sa plece pentru doua luni în Germania, pe post de Spiritus Rector al Colegiului Noua Europa de la Berlin, mi-a povestit o întâmplare teribila cu Petre Tutea pe patul de spital. Deoarece batrânul filozof era bâzâit de niste muste ce i se asezau cu nerusinare pe figura, învatacelul, cuprins de mila si de sila, a încercat sa le goneasca cu mâna. Lasa-le, Andrei, nu le goni, ca sunt mustele noastre românesti. Nu stii ce suntem noi? Nu stii ca România e curul Europei?. Ei bine, dupa o zi citesc interviul lui Dinu Sararu, care bâzâia nevricos împotriva lui Andrei si m-am gândit atunci ca la ora asta România nu mai este bâzâita de muste, pentru ca au aparut insecte si mai sinistre decât mustele. E de ajuns sa deschizi televizorul ca sa vezi pe câteva canale cum bâzâie doctorii violatori de paciente, vaduve abuzive, politicieni la andropauza, boarfe, ghicitori în palma, miliardari oligofreni, si asta exact în clipa în care noi ziceam ca ne-am mutat în Europa, ca am devenit un soi de cartier al Europei. Or, am sentimentul ca nu suntem nici macar un cartier marginas al Istanbulului, ca tara s-a transformat mai degraba într-un bloc confort trei dintr-o zona defavorizata, în care administratorul blocului nu vorbeste cu casierul, în care un fost securist pensionar vrea sa faca o comisie sa-l rada pe administrator, în care domnul Petrica de la etajul patru pleaca de acasa si consoarta, cu parul pe bigudiuri, îi azvârle de la fereastra tocanita în cap, în care un alt domn prigonit de la parter se întoarce vesel acasa dupa ce si-a batut amanta cu piciorul patului, în care domnul Gigi care a câstigat un porcoi de parai la table, de la toti chiriasii, devine el seful blocului si, în acest context, colac peste pupaza, hop si constiinta neamului, Dinu Sararu, suparat ca fibra româneasca e stricata de alde Plesu si Liiceanu. Care, auzi neobrazare, au câstigat pe vremea Bibicului niste rusinoase burse Humboldt la Universitatea din Heildelberg si care, în loc sa laude Epoca de aur, au stat la taclale pe vârful unui munte cu un batrân puscarias politic despre nasterea tragediei din muzica. Acesti domni, asadar, sunt, în viziunea tovarasului Sararu, stricatorii fibrei noastre nationale. Si unde citesc eu asta? Taman în ziarul în care surubaresc zilnic la un articol, dându-mi cu parerea despre ce se întâmpla în România. Or, aceasta rusine, de a sta pe aceeasi banca cu Dinu Sararu si sa-l admir cum îmi scuipa prietenii, n-am patit-o nici pe vremuri, pentru când n-am prea avut onoarea sa manânc rahat în aceeasi hârtie de ziar cu dânsul. Despre asta-i vorba. Pe de alta parte, dupa parerea mea, si aicea trebuie sa lamuresc lucrurile, un ziar care se respecta e obligat sa aiba o atitudine si sa militeze pentru ceva. Un ziar nu este un stâlp de telegraf pe care orice cucoana care si-a pierdut câinele pune un afis sau lipeste o eticheta ca închiriaza o garsoniera ori ca nu stiu cine foreaza puturi de mare adâncime. Un ziar ar trebui sa tina loc de Ministerul Mediului în zona sociala si culturala, pentru ca, daca Ministerul Mediului obliga, de exemplu, o firma sa bage nu stiu câte milioane de dolari ca sa curete un loc impregnat de petrol de la marginea Bucurestiului, eu cred ca presa trebuie sa oblige statul român sa cheltuie bani pe cultura adevarata. Macar pentru a se curata canalele de televiziune si jurnalismul de mâzga adunata în astia 17 ani de capitalism salbatic. Caci strainul care ar rasfoi o gazeta sau ar deschide pentru prima oara televizorul în România, poreclita mai nou tara fabulospiritului, si-ar da seama pe loc ca suntem un popor de-a dreptul poluat.

- Din ce ati spus pâna acum extrag substanta pentru mai multe întrebari. În primul rând, ati descris foarte sugestiv acest bloc pe care îl vedem la televizor, cu locatarii lui iesiti parca dintr-un grup comic lipsit de inspiratie. Sunteti convins ca asta e România? Dumneavoastra circulati prin foarte multe medii. Mergeti la Cetate, la tara, aveti o multime de cunostinte în medii foarte diferite, nu cumva ceea ce vedem noi la televizor este o realitate schematica si fiind schematica e si deformata?

- Eu de ani de zile îmi tot racesc gura de pomana cu aceasta poveste. Sigur, exista mai multe Românii paralele si din pacate paralelele nu prea se intersecteaza niciodata. Or, am sentimentul ca, desi traim pe aceeasi scena, jucam în piese diferite în acelasi timp. Politicienii joaca una, clasa muncitoare joaca alta, oamenii de afaceri - iarasi în alta piesa, în alta realitate. Despre tarani nu mai vorbesc pentru ca taranii interpreteaza tot rolurile alea din Evul Mediu, de vreme ce îsi pot pune în 2006 vaca la plug. Despre simptomul Dinu Sararu din Adevarul, ce sa va spun? Spre deosebire de Germania fascista, care a avut numai un ministru al propagandei, care a facut lucrul cel mai bun pe care putea sa îl faca, adica s-a sinucis odata cu idolul sau, noi am avut o droaie de Goebelsi mai mici, care se preocupau cu totii sa masoare distanta optima pâna la turul pantalonilor tovarasului. Ei bine, acesti Goebelsi de buzunar, dupa ce le-a fost împuscat stapânul, nu numai ca nu s-au sinucis, dar au reusit, dupa compromiterea socialismului, sa compromita cu o fervoare nemaipomenita si capitalismul românesc. Nerusinându-se câtusi de putin de faptele lor, au ajuns sa se autoproclame specialisti în fibra morala a poporului român. Nu-i de mirare ca nu mai avem la ora asta clase sociale, ci numai haite si indivizi, de vreme ce oricine poate vorbi în numele tuturor. În aceasta brambureala politica, sociala si economica, presa chiar ar trebui sa ia atitudine, sa reactioneze. Or, pe mine ma stupefiaza tocmai lipsa de reactie, faptul ca nu facem recurs la memorie, la istoria recenta, fiindca nu putem sa construim un capitalism sanatos daca ne prefacem ca nu stim de ce boli am suferit înainte de ‘89. Dupa ce l-am pus la zid pe Ceausescu, îi înmormântam dupa 17 ani servitorii de genul generalului Ion Dinca cu onoruri militare. Pe de alta parte, daca Dinu Sararu ar fi suferit o criza de constiinta si si-ar fi pus în interviu o târa de cenusa în crestet, încercând sa le explice tinerilor jurnalisti cum era moda compromisului pe vremea când parintii lor se duceau la alimentara si se legitimau în fata vânzatoarei ca sa cumpere 200 gr de salam sau cum se închidea lumina dupa noua seara când dânsul scria despre epoca luminoasa a lui Pericle, altfel ar fi stat lucrurile. De unde aceasta postrevolutionara constiinta ulcerata la Dinu Sararu, caci, daca ma gândesc bine, pe vremea când era membru al C.C. al P.C.R. n-a urcat mai sus de scaunul directorului de la Teatrul Mic. Ei bine, dupa învalmaseala din Decembrie, Sararu care se da drept victima a filozofilor de la Paltinis a ajuns directorul marelui Teatru National, a ajuns mare gasper la Banca Religiilor, a ajuns sa fie sarbatorit chiar zilele trecute de academicieni si chiar de guvernatorul Bancii Nationale, care i se adresa nu cu tovarase, cum ar fi fost normal, ci cu apelativul : Coane Dinule, de parca n-ar fi stiut cum a închis ochii Conu’ Dinu când niste securisti de bine au devalizat banca în care-si depusese gologanii de înmormântare batrânii pensionari, îmbârligati ca aia-i chiar banca lui Dumnezeu, dupa ce-au fost lasati fara coliva si lumânari. Ei bine, cum poti sa vii dupa câtiva ani si sa vorbesti despre fibra morala a poporului român pe care o strica Plesu si Liiceanu?

- Ati fost unul dintre cei mai zgomotosi, în sensul bun al cuvântului, membri ai CNSAS. Aveti impresia ca activitatea acestui Consiliu, în acest sens, al etalarii trecutului si al introducerii trecutului în ecuatia prezentului, aceasta activitate a ajuns undeva?

- Cea mai importanta realizare a CNSAS-ului e faptul ca, dupa ce l-am deconspirat pe Dan Voiculescu ca fost colaborator al Securitatii, parlamentul i-a oferit o savarina cu frisca numindu-l presedinte al unei comisii care îl ancheteaza pe Traian Basescu. Asta a reusit CNSAS-ul sa faca si cu asta ne mândrim. Daca eram japonez, ma duceam în piata publica si îmi taiam venele, îmi faceam harakiri, dar sunt român si ma sinucid treptat scriind într-un ziar zi de zi sau clampanind la televizor, desi traiesc sentimentul acut ca aceasta sinucidere de cursa lunga e neproductiva.

- E productiva, dar într-un termen lung. Asta voiam sa va spun de la început, ca renuntând la scris nu înseamna ca cvadratii respectivi din ziar vor ramâne goi. Va scrie cineva acolo. Si ca lasati un loc liber, asta nu trebuie facut niciodata. Cred ca unul dintre lucrurile foarte imorale care au influentat imoralitatea despre care vorbiti, retragerea unui anume tip de oameni, a oamenilor onesti, a oamenilor care nu îsi gasesc locul în toata aceasta anomalie este retragerea lor din spatiul public, nu le urmati exemplul.

- Da, stiu, si eu sunt ros de aceasta idee, ca intelectualii si preotii ar trebui sa aiba optiuni si sa reactioneze, sa afuriseasca, daca vreti, pacatele clasei politice si ale oamenilor importanti din România. Eu, personal, nu am avut niciun chef sa cânt în corul Madrigal al pipernicitei noastre societati civile, care poate sa iasa în strada si de dragul unui ministru providential. Într-un fel e ridicol ca aici a ajuns societatea civila, sigur e caraghios, dar, pe de alta parte, nu poti sa îi iei nimanui dreptul de a fi ridicol. Privind ce se întâmpla în jur, societatea civila ar fi trebuit de mult sa iasa în strada sau sa gaseasca forme mult mai inteligente de a reactiona. Scrisul ramâne una dintre armele posibile, numai ca, daca pe vremea comunismului tovarasii se speriau de cuvinte, pe astia de azi îi doare în pipota, ca sa zic asa, de scrisul nostru. Mai sunt unii politicieni carora le e jena de copii sau de neveste, daca sunt tavaliti prin presa, dar în rest pot fura si sfida linistiti populatia. În mod normal, unui om politic din România ar trebui sa-i fie rusine sa iasa pe strada, stiind ca pensionarii stau la cozi, cocotati pe baricadele farmaciilor, ca la tara primariile sunt asaltate de musteriii ajutorului social, ca pâna si la platitul impozitelor capitalismul nostru misca din coada. Or, noi, care-am trait cu obsesia cozii, am nimerit la o alta coada, de parca-i un blestem al generatiei noastre sa îmbatrâneasca la cozi. Un vers al lui Arghezi suna cam asa: tara unde-i bun tutunul, avea prosti unul si unul, cine-oleaca avea de cap, si-l punea dupa dulap. E momentul ca mintile luminate ale României sa încerce a-si scoate capetele de dupa dulap, cât înca nu e prea târziu. Am stat oarecum în cumpana, daca sa-mi pun sau nu pixul în rastel si daca nu cumva marea scârba de care sunt cuprins e o forma subtila de lasitate si oboseala. Sper însa ca micul cutremur pe care l-am provocat în ziarul Adevarul sa adune în jurul sau constructori mai destoinici decât mine si ca episodul cu Dinu Sararu sa nu fie decât un simplu accident al memoriei noastre colective intrate în hibernare.

- De ce oare ziarul Adevarul vorbeste despre dreptul lui Dinu Sararu la opinie, când în realitate e dreptul la insulta?

- Bine, granita dintre insulta si opinie de mult a fost abolita. Noi vorbim despre spiritualizarea granitelor dintre tari, dar, din pacate, la ceea ce se-ntâmpla în România au disparut granitele dintre insulta si bunul-simt, dintre mahalagism si cultura. E un amestec atât de mare si o lipsa de reactie înspaimântatoare. Ministrul culturii se ocupa de recuperarea viorii lui Voicu. Sunt lucruri mult mai dramatice de recuperat în tara asta. Sunt de recuperat marii artisti care traiesc în mizerie sau cercetatori si oameni de stiinta care abia supravietuiesc din pensiile lor jalnice. Cunosc, întâmplator, câtiva specialisti în plante, care au studiat o viata-ntreaga musetelul sau catina. Sunt savanti în felul lor si stau cu mâinile-ntinse la gura metroului. În România, preturile cartilor sunt atât de mari încât un fiu de lacatus mecanic, cum am fost eu, din România capitalista de astazi, nu-si mai permite sa intre într-o librarie decât ca în Muzeul Antipa si sa admire exponatele. Taica-meu, în 1960, a fost obligat de ticalosul Partid Comunist sa-mi cumpere carti în valoare de 100 de lei. Eu m-am dus cu bonul acela la librarie si-am însfacat 20 de carti din Biblioteca pentru toti. Asa le-a trebuit, daca mi-au pus cartile-n mâna, si-am învatat fara sa vreau meseria de om liber...

continuare în numarul de mâine

toata stirea