Se duc la razboi sub aceleasi insemne pe care oficialii se mandresc sa le arboreze la intrarea in toate institutiile: steagul romanesc si drapelul NATO.
Pleaca in Irak sau Afganistan cu modestul "Hercules", avionul C-130 peste care au trecut zeci de ani si de misiuni. Ajung la Kandahar, in temutul sud al Afganistanului in care nu trece aproape nicio zi fara ca un soldat al Fortei Internationale sa nu fie macar ranit.
Incearca sa supravietuiasca acolo macar sase luni de zile, sperand ca blindajul TAB-urilor si sacii Hesco din jurul bazelor militare ii vor feri de exploziile dispozitivelor improvizate sau de proiectilele aruncate de insurgenti. Pentru 9 dintre ei, speranta a murit in sunetul ultimei explozii din ultima zi de viata.
Joi a fost randul sergentului major Claudiu Chira sa o auda, pe autostrada Kabul-Qalat, acea bucata de drum care si-ar merita numele de "calea mortii", dintr-o tara prin care candva trecea "drumul matasii".
Moartea lui Chira, la fel ca si a celorlati opt militari romani pentru care Kandaharul a fost ultima halta e subiect de "breaking-news" de fiecare data. Fiecare dintre cei noua, la fel ca si cei doi camarazi care le-au impartasit soarta in Irak au "spart" emisiile tv.
Politicienii, jurnalistii si analistii le-au plans soarta, cautandu-si cea mai emotionata expresie faciala si cuvintele cele mai dezolate din vocabular. Nici macar nu trebuie sa se chinuie prea mult: subiectul moare o data cu ultimul cadru dramatic de la inmormantare.
In fata televizoarelor si pe forumuri, fiecare privitor sau cititor are, de asemenea, cate o parere. De cele mai multe ori, e aceeasi: "S-au dus acolo pentru bani, stiau ce ii asteapta, asa ca de ce mi-ar pasa mie? Ei au vrut in Afganistan".
Intr-o lume libera, fiecare opinie are dreptul sa circule. Opiniile nu pot fi ingradite, doar judecate si ele, la randul lor. Cea enuntata mai devreme nu e doar cinica, ci si falsa. Din doua motive. Mai intai, putini dintre soldatii din teatrele de operatii merg acolo pentru bani.
Cu putin noroc, fiecare dintre ei ar putea sa castige altfel cele doua mii de euro pe luna care le sunt plata pentru o viata intre pericole- de exemplu emigrand intr-o tara in care munca zi-lumina i-ar putea apropia de suma aceasta.
Putini dintre cei care isi permit sa cantareasca moartea acestor oameni in bancnote au cunoscut vreunul in viata lor. Putini l-au intrebat in fata pe un soldat de ce merge in Afganistan. Ar fi fost surprinsi sa-l auda spunand ca pur si simplu isi iubeste meseria. Greu de conceput intr-o Romanie atat de sarcastica, nu?
A doua teza falsa in opinia enuntata mai sus este cea a alegerii. De cand a fost eliminata obligatia stagiului militar, un soldat nu mai poate refuza deplasarea in zone de conflict. Odata ce si-a ales o cariera militara, omul stie ca in fisa sa de post este inscrisa si plecarea in zonele fierbinti de pe harta mortii.
De ce isi mai alege cineva cariera militara? Raspunsul meu este "din fericire", pentru ca daca 70.000 de oameni nu ar fi facut aceasta optiune, Romania nu ar mai avea o armata.
Si atunci analistii, forumistii si telespectatorii ar fi vaduviti de un subiect de conversatie superficiala. Asa, cand vorbim despre Afganistan, avem numai noua vaduve. Cele adevarate, in randul carora a intrat, incepand de ieri, si sotia sergentului-major Chira.
Poate ar trebui sa incercam sa-i cunoastem pe acesti oameni inainte sa-i judecam. Ideal ar fi, inainte sa-i pierdem pentru totdeauna.
Oana Dobre