Editorial: Linistea Vineri, 28 Martie 2008, ora 10:06

Un inger insurubat printre noi, spre a ne fi reper, a nu ne lasa sa orbecaim complicat, cand liniile sunt atat de clare, drept in fata noastra, a fost luat de aripi si inaltat la locul lui, deoarece poate lui Dumnezeu i se facuse frig.

In locul lui, in dreptul inimii, mi-a ramas o gaura mare, ca facuta de o carabina din alea cu cateva tevi, si prin rotundul dureros bate vantul, la intersectia a cateva Siberii. Poate ca nici nu aveam vreo inima, de vreme ce golul, atat de clar, parea ca-mi crescuse intre coaste de cand ma stiu.

Auzind Glasul, George Pruteanu si-a luat vesnicia in spinare si s-a prezentat, cuminte. "E liniste aici. In sfarsit e liniste." "Bine-ai venit, George!" "Dar ce treaba aveai cu mine, Doamne?"

... Cu ochiul cuprinzandu-ne mintea, scrutandu-ne trairile si observand flacari fara nici o noima, slobozite in van, distrugatoare, Dumnezeu Si-a simtit degetele pline de turturi. Puternic, dar intr-o clipa de slabiciune adunata din nimicnicia noastra, a gandit, pesemne, ca poate nu mai avem nici o scapare. Ar trebui sa rastoarne toata lumea, sa ne puna din nou lacate, spre a ne oferi libertatea, pentru a de aseza din nou cu capul pe o perna moala, ca un miez fierbinte de paine.

Dar oare nu e raul definitiv lipit de Pamant? Si, ca sa Se convinga ca mai existam, nu doar sub forma de conducte, ci construiti temeinic din ganduri, lacrimi si rabdare, I-a trebuit o dovada. Si, privind spre noi, a redescoperit vehiculul increderii: George Pruteanu.
"Haide la Mine, George, ca uite, Mi-au crescut turturi pe degete. Si stau asa, singur, si nu cutez sa scap vreo lacrima, ca sa nu existe riscul sa nu Ma mai opresc".

"Dar Tu esti masura tuturor lucrurilor, Tu opresti si starnesti, asa ca poti sa ma mai lasi o secunda, ca sa nu creasca frigul si pe alte degete, care poate nu inteleg".

Dar Dumnezeu i-a spus ca acum. Nu mai tarziu. Ca omenirea atarna de o lacrima tinuta strans, in pleoapa vesnica, dar atat, atat de obosita.
Iar el, copilul, a inteles si a plecat. Iar noi, copii, inca nu am inteles, dar am acceptat. Si ce vant geros bate in iulie, si ce furtuna de zapada scutura desertul!

Insa asa, fara sa intelegem, dar acceptand, avem sansa sa pricepem. Si in curand ne vom bucura. E cald acolo, langa Dumnezeu, e lumina si verde.

Suntem cu inima tandari, deoarece inca nu suntem convinsi ca viata si calea exista. Dar dovada s-a petrecut sub ochii nostri. Asa-i ca suntem goi, dar stim, STIM, ca George Pruteanu exista?
Pentru ca da, cu toata nemernicia noastra, chiar daca parea ca nu meritam, acesta-i darul pe care ni l-a facut Dumnezeu luandu-l la El pe copilul Pruteanu. Convingerea.

Pentru cei care o mai putem avea, cu mica farama de speranta ghemuita intr-un ungher prafuit al pasarii din piept. Dar daca o simtiti acolo, si stiti ca George Pruteanu exista, nu-i asa ca aveti un fior bun, cald, care va umple celulele de tremur? E linistea!

Cristian Mihai Chis