La multi ani, femei de lumina!

E 8 Martie si le iubim, de aia scriem cu "m" mare. O data pe an, ne prindem in piept un set de conventii si, imbracati in bune intentii, ca-n costumul acela negru pe care majoritatea dintre noi il poarta la nunti, inmormantari si botezuri, purcedem cu foarfeca si ne deschidem pieptul. Ele, sensibile, tresar din gene: este!

Ne amintim de ele o data pe an, cand nu le lasam sa atinga aspiratorul si gatim noi, cu degetele noastre, chiftele cu sos. O data pe an, nici lor nu le vine sa ne arda cu facaletul. Un acord de vointa tacit. Un contract pe muteste. In celelalte zile, convietuim.

Noi, barbatii, traim pentru a putea sa ne masuram fortele. Ele, femeile, traiesc pentru a ni le putea obloji, daca dam peste un cotoi mai mare. Noi suntem tampiti fara ele, ele sunt pur si simplu. Iar o data pe an, exista. Sa ne fie rusine!

Exista femei si femei. Unele tremura de emotie de 8 Martie, altele nu se-arata. De regula, cele care nu se-arata sunt cele singure sau bantuite de senzatia ca lumea fara barbati ar fi mai buna, ca suntem numai buni de trimis in rezervatii, tinuti pentru procreere. Dar daca incerci sa inconjori o femeie singura, din toate partile, cu dragoste, fie si o singura data pe an, se va simti speciala.

Cele care sustin ca nu au nevoie de 8 Martie pentru a se simti femei sunt o specie aparte. Au invatat sa conjuge singure verbul "a conduce", si nu-si imagineaza viata fara propriile repere. La benzinarie isi pun singure furtunul in rezervor, negociaza kilul de cartofi ca pe o fuziune de banci, nu stau la cozi formate din mai mult de trei persoane.

Noi suntem vinovati pentru asta. Le-am transformat in universuri intangibile, le-am cusut tepi pe sani, le-am taiat unghiile pentru a putea sa-si construiasca singure casele si - cu asta trebuia sa incep - le-am dezamagit. Le-am alungat de langa noi, pentru a nu avea impresia ca sunt mai puternice. Nu suntem in stare sa recunoastem ca suntem, chiar si la 50 de ani, niste copii. Ne suim singuri pe piedestal, scoatem limba ca si cand ar fi vreo sabie, si ne inconjuram de muschii pe care-i ducem mereu in cap.

Ele nu pot sa priceapa de ce complicam lucrurile, de ce ne mintim ca nu avem nevoie de pieptul lor, cand el e acolo, mereu, gata sa se lase udat de lacrimile pe care niciodata, dar niciodata, nu vrem sa le varsam fara sa ne biciuim apoi cu gandul ca astfel, demonstram ca suntem oameni. Iar oamenii au sentimente, daca nu cumva nu le-au crescut pietre intre plamani.

Ba da, ba da, le-au crescut, spunem noi, mintindu-ne din nou. Cineva trebuie sa fie rational, sa tempereze lucrurile, sa ia decizii grele, neinfluentate de slabiciuni. Lumea trebuie sa mearga inainte, sa construiasca.

Cat de tampiti suntem! Nu noi, ci ele construiesc. Noi reusim sa starnim razboaie. Noua nu ne face bine linistea, trebuie sa strigam. Cat mai tare, pentru ca puterea devine argument cu cat are mai multi decibeli. Ele incearca sa ne tempereze. Nu reusesc. Plang. Noi nu suportam.

Si astfel, avem tendinta de-a ne distanta de orice amintire a unei slabiciuni, si construim si noi, in sfarsit, ceva: ruptura!
In 364 de zile, adaugam noi motive de-a fi detestati, dar ele se fac ca nu pricep. Sunt acolo, indiferent ce-ar fi, si asta ne induce un sentiment neplacut, pe care nu-l constientizam. Cel al inexistentei victoriei.

Dar ce victorie poate fi cand nu exista nici un conflict, decat in mintile noastre? Iar daca el se produce, se exteriorizeaza, de ce le detestam pe femeile puternice, care dau impresia ca nu au nevoie de noi?

Stim cat de putin le trebuie pentru a alerga fericite la picioarele noastre, decise sa-si arunce cat colo haina de persoane care razbesc prin propriile puteri? Stim, dar a le accepta asa cum sunt ele, cu ochii in lacrimi, ascunsi de lentile fumurii, e greu. Nu suntem setati asa.

Dar daca ne vom propune, intr-o zi, sa le mintim, pentru a le da impresia ca suntem acolo, poate ca vom reusi, la un moment dat, sa transformam minciuna in adevar. Iar atunci, nu vom mai avea nevoie de 8 Martie. Le vom iubi etern, deschis, asa cum o facem in inimile noastre cu teama de-a fi prinsi ca avem inima.

Si abia atunci vom fi victoriosi. Ne vom fi biruit pe noi insine si vom descoperi ca lupta noastra spre a demonstra mereu nu stiu ce, de a cuceri impresii, e inutila. Ele, scopul nostru pe Pamant, sunt acolo. Mai ramane sa ne cerem iertare ca le suparam si sa le sarutam ochii.

La multi ani, femei de lumina!

Cristian Mihai Chis