18 ani de la Marea Scanteie

Au trecut 18 ani de la marea scanteie, dar scanteile mai mici nu reusesc sa ne aprinda curajul de-a ne desprinde total de comunism. O facem la nivelul declaratiilor, parca pentru a ne convinge pe noi insine ca vorbim serios. Dar boala nu ne-a iesit din fiinta si, deoarece generatiile tinere cresc la umbra maturilor, imbolnaviti pana in maduva, convalescenta va fi mai lunga decat s-a sperat la revolutie. Au trecut 18 ani de la clipa cand fitilul revolutiei a fost aprins, la Timisoara. Putini mai stiu ca, inainte cu doua zile, la Iasi, existase o tentativa de scanteie. Pe strazile orasului moldav aparusera fluturasi: Participati la demonstratia din Piata Unirii la 14 XII 1989, ora 16".
- Se implinesc 18 ani de la inceputul Revolutiei romane
- Kissinger: SUA au gresit invitand URSS sa intervina in Romania la Revolutie
- Dupa 18 ani, europarlamentarul Tokes transmite un mesaj din Australia
- Iasiul va primi titlul de "oras initiator al Revolutiei din 1989"

Inconstientul initiator al protestului, Stefan Prutianu, economist la Centrul de Cercetare, avusese calculele lui, care nu se potriveau cu cele ale Securitatii.

Si-a amintit zilele trecute de el deputatul iesean Petru Movila, care a explicat, cu frustrare, ca pe 16, cand la Timisoara incepeau primele manifestatii, revolutionarii moldoveni erau deja in beciurile Securitatii.

Cel ce urma sa traga clopotele de la Mitropolie, Vasile Vicol, a fost ridicat dimineata. Au urmat altii, care se pregateau sa participe la miting cu o lumanare in mana, ca semn de recunoastere. In Piata Unirii au ajuns vreo 200 de oameni si au fost bine intampinati: tot atatia militieni si securisti.

Tokes

Inabusita in fasa la Iasi, revolutia si-a aprins flacara la Timisoara, avandu-l in centru pe pastorul (pe-atunci) Tokes Laszlo. Momentul fusese pregatit cu sprijin extern, era un pretext formidabil in contextul in care Cortina de Fier isi traia ultimele clipe.

Tokes avea toate datele pentru a deveni scanteie. Dupa ce a fost numit preot reformat la Brasov, apoi la Dej, a participat la editarea revistei clandestine Ellenpontok. In secunda doi, Securitatea era pe urmele sale. In 1984, cand a publicat un material in care a vorbit dspre incalcarea drepturilor omului, a fost mutat disciplinar la Sanpetru de Campie.

Tokes a refuzat detasarea, si a devenit somer. Cu ajutorul SUA, care a facut presiuni la Bucuresti, a fost incadrat preot adjunct la Timisoara.
Nu s-a cumintit. In 31 octombrie 1988, de Ziua Reformata, a invitat la parohie o trupa de teatru care a displacut profund autoritatilor, deoarece mesajul nu era exact cel pe care si-l dorea Nicolae Ceausescu sa-l auda dimineata cand i se aduceau sintezele.

Trupa "Thalia" a continuat insa sa fie invitata sa sustina spectacole la parohie, iar autoritatile au interzis-o. Tokes a protestat la Radio Budapesta, in 28 mai 1989. A fost momentul oficial al asumarii disidentei sale.

Securitatea ii stia insa toate miscarile. O initiativa a sa de a protesta impotriva sistematizarii satelor, imbratisata de preotii reformati din Timisoara, il isterizase la culme pe dictator.

Ceausescu avea insa sa crape de nervi in 24 iulie 1989, cand Televiziunea Maghiara i-a luat pastorului un interviu. Prin intermediul epicopului Papp Laszlo, Ceausescu l-a mutat pe Tokes in Mineu, Salaj.

Pastorul a refuzat sa plece, iar episcopul a decis sa deschida un proces de evacuare a acestuia din locuinta. In 20 octombrie, Judecatoria a admis cererea, iar in 28 noiembrie, recursul lui Tokes a fost respins.

I s-a dat termen sa paraseasca locuinta pana in 15 decembrie. Pastorul le-a spus asta si enoriasilor, care s-au strans in 15 seara langa parohie si au cantat "Desteapta-te romane". Fortele de ordine nu i-au tulburat, dar a doua zi dimineata, cand Securitatea a incercat sa-l ridice pe Tokes din casa parohiala, enoriasii reformati s-au opus.

Li s-a alaturat un grup de baptisti, condusi de Petre Dugulescu. Cu fiecare minut care trecea, grupul din strada Timotei Cipariu devenea tot mai numeros, cu ajutorul trecatorilor.

Pana seara, Timisoara vuia. In Piata Maria avusesera loc primele ciocniri. Primii raniti: Simion Cherlea si Silvia Clipa.

Securitatea

In ciuda aparitiei fortelor de ordine care incercau sa-i intimideze pe manifestati, acestia nu dadeau semne ca se vor intoarce acasa. Ceva ce parea mort in sufletele lor s-a dovedit a fi numai amortit. In fata certitudinii ca puroiul se sparsese, primarul de atunci, Petre Mot, a facut o declaratie din care se putea intelege ca Tokes nu va fi evacuat. Multimea i-a cerut sa puna asta pe hartie, dar primarul n-a putut sa faca pasul.

Acela a fost momentul cand oamenii si-au adunat fortele si au riscat totul. Sloganurile care rasunau pe strada au adus autoritatilor o certitudine: protestul impotriva evacuarii pastorului se transformase in revolta anticomunista.

Oranduirea trebuia aparata. Prin urmare, si-au facut aparitia trupele de Securitate. De data aceasta, in uniforma. Era ora 19.30.
Multimea nu a dat inapoi. Cativa protestatari au incercat sa incendieze sediul Partidului Comunist Roman, iar fortele de ordine au folosit gaze lacrimogene si tunuri cu apa.

Multi au fost luati pe sus si arestati, dar cei care au scapat s-au incolonat si au strabatut orasul in mars.

Zilele care au urmat au scos in strada tot mai multi timisoreni. Ordinea nu a putut fi restabilita, iar orasul mirosea deja a fum. S-a tras cu arma, a inceput sa curga sange, masini si TAB-uri in flacari devenisera imagini frecvente. Mortii erau tot mai multi, in ciuda scandarilor care indemnau fortele represive la fraternizare cu poporul.

Amintirea unui cosmar care nu piere

Semnatarul acestor randuri era atunci militar in termen, la Batalionul de Securitate din Timis. Alaturi de alti copii care au crescut mancand comunism pe paine, nu stiam ce ni se intampla.

In 16 decembrie, am privit multimea prin viziera si scut. Aveam in maini un baston. Eram toti niste prunci. Cel mai scund dintre noi, Cristian S., nu apucase baston, si a rupt piciorul unui scaun.

Am inaintat spre oameni cu pasul acela cadentat pe care-l stie toata lumea din filme si pe care il mai aud uneori noaptea in somn. Dar noi nu eram actori, ci niste mucosi speriati. Multimea nu s-a temut de noi, dar noi eram leoarca.

Am multumit lui Dumnezeu, noaptea, ca nu a trebuit sa ne apropiem de oamenii care-si cereau viata inapoi.

Pe 17, trupele au primit indicativul de lupta partiala "Radu cel Frumos" trecerea de la starea de pace la stare de razboi. Aveam obligatia sa aparam oranduirea. In oasele noastre, spaima durea ingrozitor.

Am privit din nou oamenii prin viziera si i-am multumit din nou lui Dumnezeu ca nu ne-au dat arme. Noi eram abia iesiti din adolescenta, poate ca n-am fi stiut sa tragem in oameni. Dar ne intrebam: cum de mor, cine-i impusca, de vreme ce noi strangeam in maini bulane?

Aveam sa pipai o arma zilele urmatoare, cand a trebuit sa scoatem din sediul Militiei din Lugoj cativa ofiteri asediati. Multimea le vroia capetele. Sub tirul gloantelor despre care nu stiam de unde veneau, ma mir ca nu am bolunzit definitiv.

Peste putin timp, a trebuit din nou sa simt fierul armei. Eram in fata cladirii unitatii din Lugoj, iar o racheta de la Caransebes a traversat cerul, cazand undeva in padure. Initial, toti au crezut ca era o aeronava. Oamenii strigau. Buimac, un locotenent de Militie care s-a adapostit la noi, a iesit din dormitor. Era imbracat civil, avea in mana un pistol.

Colegii mei auzisera de la radio cum aratau teroristii: au haine inchise la culoare si poarta arma. Cand l-au vazut, au realizat ca omul corespunde legendei si si-au descarcat armele in el.

Cerul m-a ferit sa fac parte dintre ei. Dar a trebuit sa-l duc cu patura, in care am strans, cativa, ce mai ramasese din el, la morga. Simt si acum cum mirosea creierul scurs pe ciment.

Am inteles ulterior, cu totii, inca socati de evenimentele care i-au omorat pe copiii din noi, ca fusesem la un pas de-a ucide oameni care-si strigau libertatea. Tara insa, invinsese in lupta cu boala. Boala din noi, insa, n-a mai lecuit-o nimeni.

Cristian Mihai Chis