Despartirea de Stefan Iordache

Pana la ora 13, Stefan Iordache mai poposeste in templul sau. Apoi se va duce cu adevarat.

Raman in urma lui roluri fabuloase in teatru si film, cantece, amintiri. O voce, un chip, o flacara. La fel ca in cazul fiecaruia dintre marii artisti care ne-au parasit, aproape in grup, in ultima vreme.

Locul gol lasat in urma este cu atat mai dureros si mai vizibil cu cat in locul monstrilor sacri nu prea se mai ridica alte stele.

Cel mult comete care traverseaza scurte perioade de glorie dupa care se prabusesc in anonimat. Daca v-as cere sa-mi spuneti repede numele unui actor tanar, sa zicem sub 35 de ani?

Mi-ati da probabil, in cel mai bun caz, numele aduse pe firmament de recentele succese ale cinematografiei romanesti. Dar din lumea teatrului ati gasi rapid un nume? S-au epuizat marile talente? Talentele din generatiile tinere sunt oare mai modeste? Greu de spus. Cu certitudine insa vremurile sunt altele.

Stefan Iordache, George Constantin, Leopoldina Balanuta si ceilalati titani disparuti ai scenei romanesti s-au lansat, si-au cucerit si confirmat notorietatea in perioada in care teatrul si cititul erau singurele cai de evadare ale romanilor.

Va amintiti vremurile cand cozile la bilete se formau la 4 dimineata pe ploaie si vant, ca la carne, inainte de ziua in care se vindeau si se si epuizau biletele pentru saptamana care urma?

Pe atunci marii actori aveau o misiune cu mult mai importanta decat aceea de a distra. Ei dadeau speranta, raspundeau la intrebari, mentineau viu spiritul unor oameni terorizati.

Erau un fel de zei. Iar artistii isi constientizau si statutul, si misiunea. Asta ii impingea inainte, intr-o sinucigasa lupta cu perfectiunea. Ardeau repede, ca o lumanare aprinsa la ambele capete, dar ardeau frumos.

Anii au trecut, vremurile s-au schimbat, distractiile s-au diversificat si diluat. Filme, internet, cluburi, vacante si, mai ales, televiziune pana dincolo de saturatie.

Timpul liber se iroseste facil, adesea tamp. Teatrele au inceput sa se goleasca. Le mai frecventeaza doar fidelii impatimiti. Repertoriile multor teatre au si ele un nivel mai scazut pentru a atrage publicul care vrea mai ales "se se rada" sau sa fie socat.

Vedetele sunt acum altele, confectionate pe sticla televiziunilor. Cu ironie, Stefan Iordache spunea recent ca ar fi cu adevarat vedeta daca ar prezenta meteo la vreun post de televiune, asa e doar un actor.

Marile nume au ramas la fel de mari, insa tinerii actori isi fac loc cu mult mai greu in constiinta publica. Singura cale de a reusi este tot atasarea de ecran - fie pe la vreo televiziune, fie in filme.

Ma tem ca Marius Manole, un exceptional tanar actor, este cu mult mai putin cunoscut decat sa zicem Gianina Corondan. Mihai Calin a devenit vedeta la Pro TV si nu pe scena Teatrului National.

Tinerii actori sunt constienti de asta. In plus, e aproape imposibil sa traiesti din cele cateva milioane, salariul unui actor. Asa ca in cautare de recunoastere si, mai ales, de bani, ei se risipesc in tot felul de activitati - de la reclame, la emisiuni TV, rubrici meteo sau culinare.

Toate ii costa energie si timp, le diminueaza concentrarea pe profesie. Pe de alta parte, cum poti sa te concentrezi cu adevarat pe o meserie ca aceea de actor cat timp nu ai un minim confort financiar?

Actorii nu sunt oameni de afaceri. Sunt prin excelenta boemi, spirite relaxate: petreceri, sprituri, lautari, fum de tigara, multe vorbe si povesti.

Asa era si Stefan Iordache. Dar din asta-si tragea seva. Pentru el Sarpele Rosu nu era doar o carciuma simpatica, era si un loc de studiu atunci cand isi compunea un personaj.

Atunci cand ai nu stiu cate colaborari fara de care mori de foame, nu prea mai timp pentru asa ceva.

Asa ca tanara generatie e probabil nu mai putin talentata, ci mai putin motivata si mai lipsita de sanse. Nu este insa doar ghinionul ei. Suntem si noi mai saraci. Tot mai saraci pe masura ce monstrii sacri pleaca, iar scena din mintea noastra se goleste.

Daca vrem sa o umplem din nou, poate mai mult ca niciodata ar trebui sa ne gandim la statutul actorului si la ceea ce ii datoram ca societate, pentru ca apoi sa ne bucuram de deplinatatea sa.

Am mai putea medita si la felul in care alegem sa ne petrecem timpul liber, ce-i drept tot mai putin. De cand n-ati mai fost la teatru?