Unde nu e nici.. Ciolos nu da.. dar ar fi putut sa dea

Evenimentele ultimelor zile au captat atentia. Nu neg importanta problemei concentratiei substantelor dezinfectante si nici efectul starii emotionale a disparitiei dramatice a patronului Hexi Pharma, dar problemele cetateanului raman in continuare grave si nu ar trebui sa fie subestimate. Una dintre acestea este cea a salarizarii.

Intelepciunea populara spune aproximativ ca "acolo unde nu e, nici Dumnezeu nu da". Domnul Ciolos nu este Dumnezeu, dar situatia in care se afla poate i-ar da dreptul sa fie. Nici domnia sa nu are cum sa dea de unde nu e, dar daca ar fi avut o alta abordare asupra problemei salariale ar fi putut sa fie un fel de Dumnezeu pentru romani.

Dovada o constituie ordonanta privind salarizarea personalului public. Fara sa devin un fan al acestei ordonante, voi spune ca discutiile sau negocierile cu partenerii sociali pe tema prevederilor ordonantei vor trebui sa tina seama de situatia in care se afla Guvernul si sa inteleaga ca mai mult nu se putea da deocamdata.

Din punctul meu de vedere, chiar daca nu se putea da mai mult se putea face mai bine.

Mai intai, de ce nu se putea face mai mult:

Desi in declaratiile domnului ministru al Muncii nu s-a spus, macar pe scurt, nimic despre mecanismul calcularii si stabilirii salariului personalului public, problema de baza acolo se afla.

Mecanismul nu consta, asa dupa cum s-a creat impresia, in succesul unor negocieri cu sindicatele si in genialitatea alegerii unei variante de calcul mai echitabile dintre cele zece care ar fi existat, conform declaratiilor oficiale.

Mecanismul consta in intelegerea si aplicarea realista a functiei de repartitie a finantelor publice. Aceasta functie, care nu ar trebui sa fie distorsionata de presiuni politice, revendicative sau populiste, consta in mobilizarea de catre stat a resurselor banesti si constituirea de fonduri financiare pe de o parte, iar pe de alta parte alocarea acestor fonduri pe destinatii.

Privit la o mai inalta scara macroeconomica, aceasta functie este reflectata in procesul de distribuire si redistribuire a PIB-ului. Distribuirea este procesul de impartire intre participantii directi si nemijlocit la activitatea productiei materiale prin venituri obtinute din activitatea de baza (salarii, profit, dobanda, renta), iar redistribuirea este procesul de mobilizare si dirijare a unei parti din PIB-ul deja distribuit prin salarii, subventii, indemnizatii si prin mecanismele pietei (preturi, relatii de credit, relatii fiscale).

In linii mari, salarizarea sectorului public se realizeaza prin procesul de redistribuire.

Rezulta ca orice revendicare de crestere a salariilor in sectorul public trebuie sa plece de la analiza si cuantificarea volumului partii redistribuite din fondurile mobilizate de catre stat in vederea alocarii lor pe destinatii, printre care si cea a salariilor din sectorul public.

La randul ei, mobilizarea fondurilor depinde de gradul de colectare la buget, care la randul lui depinde de o alta multime de factori cu caracter general sau particular, permanent sau conjunctural, obiectiv sau subiectiv cum ar fi cresterea economica, marimea masei de impozitare, gradul de evaziune si delicventa economica, capacitatea institutionala, legislatia, comportamentul economic al contribuabilului etc.

Situatia la data actuala nu este insa favorabila cresterii gradului de mobilizare a fondurilor destinate redistribuirii la nivelul cerut de o crestere a salariilor intregului sector public.

Desi colectarile ANAF-ului au crescut in primele trei luni ale anului cu 7%, cresterea este vadit insuficienta, iar estimarile pe trimestrele ramase nu sunt optimiste. Cresterea masei de impozitare nu este nici ea pe o panta crescatoare, deoarece nu se realizeaza noi locuri de munca prin investitii si nici deschideri de noi proiecte in infrastructura din cauza blocarii procesului de atragere a fondurilor europene.

Cresterea economica, desi este record european, este prea mult bazata pe consum, ceea ce poate conduce pana la sfarsitul anului la o deteriorare a soldului contului curent.

In concluzie, economia la stadiul ei actual nu poate suporta prin creare suplimentara de valoare (supusa ulterior redistribuirii) o crestere generalizata a salarizarii in sectorul public.

La aceasta ar mai trebui adaugat presiunea pe plati a punerii in practica a masurilor (asumate de Guvernul Ciolos) quasi populiste ale guvernarii anterioare de reducere a TVA si de crestere a unor salarii si indemnizatii.

O crestere generalizata a salarizarii in sectorul public ar cere, in momentul de fata, ori o crestere a fiscalitatii ori o indatorare externa. Nici una dintre aceste solutii nu este de dorit.

In al doilea rand: putea Guvernul Ciolos sa procedeze mai bine si mai intelept?

Din punctul meu de vedere, da, ar fi putut. S-ar fi putut transforma problema salarizarii (nu numai a celei din sectorul public, ci si a unei legi unitare) intr-un succes notabil al guvernarii si intr-o demonstratie categorica a superioritatii unui guvern tehnocrat fata de unul politic in momente cheie ale situatiei economice si sociale.

Momentul actual este caracterizat prin mutatii profunde de natura geoeconomica si geopolitica impunand o adaptare rapida a mediului economic romanesc. Aceasta adaptare este insa conditionata de rezolvarea problemei costului fortei de munca romaneasca, adica salarizarea.

O rezolvare corecta si sustenabila pe termen lung cere nu numai profesionalism, dar si verticalitate in relatiile cu politica si partenerii sociali, adica tocmai ceea ce ar fi trebuit sa aiba tehnocratia.

Din pacate, realitatea este cu totul alta, evidentiind existenta unor greseli pe care o guvernare tehnocrata nu ar fi trebuit sa le faca. Enumar pe cele mai importante:

1. Preluarea guvernarii dupa demisia Guvernului Ponta s-a facut intr-o maniera de "desant parasutat", specific mai mult juntelor sud-americane decat unei echipe tehnocrate de specialisti cu pretentie de calificare si expertiza la standardul institutiilor europene.

Nu a existat o analiza a situatiei economice preluate si, mai ales, o evaluare a consecintelor bugetare ale masurilor luate de guvernarea anterioara.

Preocupata doar de instaurarea imediata, guvernarea Ciolos a facut primul compromis nedemn de un comportament tehnocrat, acela de a promite punerea in aplicare a masurilor guvernului anterior, doar pentru a obtine votul parlamentar de investitura.

A te angaja intr-o actiune de proportiile si importanta problemei salariale fara o evaluare temeinica a posibilitatilor este ori inselatorie ori incompetenta sau chiar ambele.

2. Dupa cateva luni in care Ministerul Muncii s-a chinuit sa "preia" sub proprie semnatura legea salarizarii unitare mostenita de la guvernarea anterioara, s-a inteles in sfarsit ca nu are aceasta capacitate si s-a recurs la un surogat prin aparitia ordonantei care a condus la demisia ministrului. Ordonanta nu si-a mai propus nimic altceva decat "repararea unor inegalitati si inechitati".

Prima forma a ordonantei este un exemplu de analfabetism economic (vezi articolul meu anterior publicat pe aceasta tema). Cea de a doua varianta a ordonantei, promovata de catre noul ministru, este dovada disparitiei oricarei urme de tehnocratie a acestui guvern prin faptul ca renunta la analiza obiectiva si verticala in favoarea unor solicitari de natura conjuncturala.

Astfel, este net favorizat sectorul medical fata de educatie sau ordine publica doar pentru ca scandalurile momentului (victimele Colectiv, E. coli, HexiPharma) au scos mai mult in evidenta situatia acestui sector, cu efecte emotionale teribile la nivelul populatiei.

S-a dovedit ca nu exista un concept de prioritizare a importantei si utilitatii sectoarelor publice, care sa fi condus la o echilibrare a numitei actiuni de reparare a inegalitatilor, ci doar o incercare de "potolire" a tensiunilor create dupa dramele din sanatate.

3. Greseala capitala sau poate incapacitatea structurala a guvernului tehnocrat de a rezolva problema salarizarii consta, insa, in lipsa unei gandiri strategice. Aceasta lipsa poate fi justificata propagandistic prin perioada scurta de functionare, dar nu este, dupa parerea mea, o justificare corecta, deoarece chiar acest guvern s-a angajat in promisiuni si proiecte pe termen lung.

Sa nu uitam de proiectul domnului Dancu de reformare a administratiei sau al domnului Borc de a realiza reindustrializarea tarii. Gandirea strategica nu implica insa doar timp, ci si inlantuirea logica a unor faze sau etape ale realizarii unor obiective.

Din acest punct de vedere, tehnocratii ar fi putut avea succesul realizarii chiar pe o perioada relativ scurta de guvernare a obiectivului salarizarii la nivel de lege si nu doar de ordonanta. Pentru aceasta ar fi trebuit ca pe perioada primelor 5-6 luni de guvernare sa pregateasca conditiile aplicarii legii. Aceste conditii sunt cele de natura bugetara, adica mobilizarea fondurilor necesare.

Din pacate, nu a existat nicio minima preocupare pentru acest lucru. Problema sustenabilitatii bugetare a lipsit complet de pe agenda tehnocrata. Dovada? Pierderea aproape totala a fondurilor europene prin incompetenta criminala a ministrului de resort. Intrarea acestor fonduri pe perioada ultimilor luni ar fi suplimentat bugetul cu sume ce ar fi permis trecerea la o discutie publica serioasa a legii salarizarii in vederea ratificarii ei pana la terminarea mandatului acestui guvern.

Manipularea populista a actualului ministru al Muncii care afirma ca nu exista fonduri din cauza pensiilor speciale este mai mult decat dezonoranta, avand in vedere ponderea extrem de mica a acestor pensii. Chiar daca ar fi desfiintate (ceea ce ar fi moral), sumele economisite nu ar putea aduce sporul necesar de resurse.

Pe de alta parte, incercarea ANAF de a suplimenta colectarea prin publicarea listei rusinii este o copilarie cu haz.

Concluzia nu este favorabila nimanui: o guvernare cu reale atribute de tehnocratie ar fi putut contribui efectiv la rezolvarea uneia dintre cele mai complicate, dar si urgente probleme ale prezentului si viitorului tarii: sustenabilitatea sistemului de salarizare, adica realizarea raportului de stabilitate macroeconomica intre cererea si oferta de forta de munca romaneasca pe o piata devenita europeana si globalizata.

Nu s-a reusit. Nu s-a putut, nu s-a stiut cum sau poate nu s-a vrut? Oricum, pentru guvernul tehnocrat este un esec.

Mircea Cosea este doctor in stiinte economice, profesor universitar la ASE Bucuresti.

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Xiaomi trimite un avertisment către utilizatorii de smartphone-uri. Ce trebuie evitat

Compania Xiaomi a emis recent un avertisment către utilizatorii săi privind riscurile asociate cu folosirea protecțiilor de ecran cu adeziv lichid UV. În ciuda popularității acestor...

De ce prețurile produselor de pe Shein și Temu sunt atât de mici. Riscurile grave la care se expun cumpărătorii

Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (ANPC) a anunțat, pe 23 aprilie, că urmează să investigheze platformele de comerț online chinezești Temu și Shein, făcând și o...