Bancile foarte mari sunt in sine un risc sistemic

Neel Kashkari este unul dintre artizanii pachetului de masuri (programul TARP), care a evitat prabusirea sistemului financiar in SUA, in lume in fapt, in 2008.

Ca presedinte acum al Bancii Federale din Minneapolis (parte a bancii centrale a SUA -Fed), a declarat recent ca bancile foarte mari sunt un risc sistemic in sine pentru economie, ca sunt "prea mari pentru a da faliment" (too big to fail), ca ar trebui sa fie "sparte", micsorate ("Fed official proposes bank break-up", Financial Times, 17 febr. 2016). In continuare reiau cateva ganduri pe care le-am exprimat in ultimii ani, inclusiv cand eram europarlamentar.

Prabusirea Lehman Brothers, una dintre cele mai importante banci de investitii de pe Wall Street, este evenimentul care a dus criza de incredere de pe pietele financiare mondiale la apogeu.

Merita sa insist pe un aspect care a marcat majoritatea discutiilor despre pachetele de salvare din economiile dezvoltate: daca/de ce entitatile care primesc sprijin sau sunt salvate cu bani publici reprezinta un risc sistemic.

Cand AIG a fost salvata cu o suma imensa din banii contribuabililor, explicatia a fost clara: anvergura si nivelul de patrundere a operatiunilor sale, legaturile complicate cu foarte multi clienti din intreaga lume au facut ca aceasta operatiune de salvare sa fie obligatorie; ne-interventia a fost considerata a avea un potential efect fatal pentru sistemul financiar in intregime.

Intr-un fel, actiunea de salvare a AIG a fost o copie, la o scara mult mai mare, a ceea ce FED-ul a facut in 1998 cand a ajutat, in mod indirect, fondul de risc LTCM.

Argumentul "prea mari pentru a fi lasate sa cada" revine frecvent in discutie. Daca dimensiunea grupurilor financiare poate deveni o problema covarsitoare de politica publica, in sensul ca apar riscuri enorme pentru sistemul financiar atunci cand retelele de legaturi il paralizeaza, atunci trebuie sa ne ocupam de "dimensiune".

Cu multa vreme in urma, o legislatie anti-trust a fost elaborata de guverne, in SUA si in Europa, pentru a contracara comportamentul monopolistic care submina concurenta si extragea rente nemeritate.

Sa ne amintim de divizarea companiei Standard Oil la inceputul secolului 20; mai tarziu compania AT&T a avut o soarta similara. De asemenea, au existat valuri de vanzari de subsidiare, in anumite industrii, atunci cand a devenit clar ca grupuri supradimensionate si conglomerate nu aduc, neaparat, un plus de performanta; sa ne amintim bunaoara de cazul Textron.

In Finante, valurile de dereglementare din ultimele decenii (si aici as vrea sa subliniez cazul abrogarii Glass Steagall Act in 1999) au marit spatiul disponibil pentru formarea de grupuri foarte mari, cu operatiuni acoperind intreg spectrul de servicii financiare.

Globalizarea pietelor si aparitia noilor tehnologii de informare si comunicare (care au crescut volumul global al tranzactiilor in timp real) au oferit un stimul foarte puternic aparitiei de jucatori cu adevarat globali.

Unele grupuri de acest fel au acaparat piata - lucru care poate fi usor sesizat din multiplicarea de cateva ori a ponderii profiturilor industriei financiare in PIB-ul mondial in ultimele doua decenii.

Insa comportamentul imprudent al mai multor giganti financiari, precum si interconectarea lor fantastica, au devenit sinonime si au servit ca exemplu pentru riscurile sistemice, iar aceasta ramane o provocare fundamentala.

Asemenea grupuri transfrontaliere care produc riscuri sistemice reprezinta in acelasi timp o bataie de cap evidenta si un viciu pentru sistemul financiar, in masura in care guvernele sunt fortate sa intervina pentru a evita un dezastru financiar.

O componenta importanta a eforturilor actuale de reformare a sistemelor de reglementare si supraveghere a industriei financiare ce au loc in economiile dezvoltate trebuie sa fie problema dimensiunilor grupurilor financiare.

Pentru ca, daca acestea sunt prea mari pentru a fi lasate sa moara, trebuie identificate solutii eficace pentru doua probleme ce decurg de aici: hazardul moral (incurajarea practicilor rele prin eliminarea riscului iesirii de pe piata) ; si reducerea, pe cat posibil, a recursului la bani publici atunci cand actiunea guvernului o implica.

Doar cresterea transparentei, plafonarea indatorarii, imbunatatirea ratelor de adecvare a capitalului si evitarea unui comportament prociclic, noi scheme de remunerare, incercarea de a reglementa conflictele de interese, imbunatatirea modelelor cantitative pentru a surprinde complexitatea si "momentele Minsky" (de mare risc) etc. nu sunt suficiente cand dimensiunile unor jucatori tin intreg sistemul ostatic.

Cred ca divizarea marilor grupuri financiare este rationala in asemenea circumstante. Legislatia anti-trust trebuie reexaminata/completata in aceasta privinta.

De asemenea, cred ca ar trebui luata in considerare resuscitarea unei legi precum Glass-Steagall Act intr-o forma sau alta. Nu mai trebuie mentionat ca astfel de masuri trebuie avute in vedere dintr-o perspectiva globala.

Ironia este ca actuala criza a indus un val de preluari (unele dintre ele la indemnul guvernelor) care vine impotriva sugestiei de politica publica din acest articol. In plus, modul in care povara bugetara implicata de eforturile de salvare a grupurilor transfrontaliere este distribuita in Europa este mai mult decat neclar.

Aceasta situatie poate domoli avantul multor banci de a se extinde peste hotare; ele pot chiar sa se retraga si sa devina mai parohiale.

Insa, in general, aceasta criza va conduce, probabil, la o consolidare in finante, la o perpetuare a sindromului "prea mare ca sa cada" (inclusiv la nivel local/national), care ar putea recrea riscurile sistemice pe care incercam sa le reducem prin reformarea reglementarii si supravegherii.

Aceasta situatie reprezinta un motiv in plus sa apelam la legislatia anti-trust sau la o reglementare foarte stricta a finantelor (daca privim sectorul bancar ca pe o industrie speciala, de "utilitate publica").

In ultimii ani a fost creat in UE mecanismul Unic de Supraveghere (SSM), care se ocupa de bancile cele mai mari (peste 100). Au fost impuse noi cerinte de capital si lichiditate si ingradite operatiuni speculative ale bancilor. Dar toate acestea, ca si procedura de "bailing in" (ce implica creditorii si actionarii in salvarea bancilor), nu rezolva, in esenta, chestiunea riscului sistemic derivat din marimea excesiva si complexitatea operatiunilor unor banci.

P.S: A se vedea si un text al meu din Ziarul Financiar, 10 mai 2009, in care am redat parte din argumentatia facuta in Parlamentul European

Daniel Daianu este membru in consiliul de administratie al BNR, fost prim-vicepresedinte al Autoritatii de Supraveghere Financiara (ASF) si fost ministru al Finantelor.

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Un alt obiectiv al Green Deal pare să fie lăsat uitării: Ponderea transportului rutier de mărfuri a crescut în zece ani

Comisia Europeană își propunea, prin Green Deal, ecologizarea transportului de marfă, prin urmare, atragerea a cât mai multe companii de transport de marfă pe calea ferată. Însă în...

De ce a renunțat Alfa Romeo la numele "Milano" pentru un nou SUV. Care este noul nume ales de companie

Producătorul auto Stellantis a cedat după o confruntare cu autoritățile italiene și a redenumit SUV-ul al cărui nume a fost contestant. Alfa Romeo Milano a stârnit controverse imediat după...