Despre "nebunia" de a muri pentru ideea ta - dialog purtat intr-o Romanie cu oameni remarcabili, dar si cu politicieni cu care ti-e rusine

Au fost filosofi care au murit pentru ideea lor, pentru ca altfel si-ar fi pus in joc integritatea: Socrate a baut cupa cu otrava, Giordano Bruno a fost ars pe rug, Thomas Morus a fost executat si, mai aproape de istoria recenta, Jan Patocka a fost ucis de regimul criminal comunist, pentru ca si-a aparat pana la capat ideea de libertate. Dar cum poate un om sa accepte moartea, chiar si in numele adevarului in care crede?

Este tema mare a cartii lui Costica Bradatan, recent publicata la Editura Humanitas, pentru care editorul a ales un titlu puternic, "A muri pentru o idee. Despre viata plina de primejdii a filosofilor".

Dar cum arata ideea in numele careia se moare? Ce s-ar fi intamplat daca Giordano Bruno ar fi abjurat ori daca Thomas Morus ar fi cedat, in drumul spre esafod? Compromisul le-ar fi distrus si opera?

Costica Bradatan a emigrat dintr-o Romanie indulgenta cu compromisul, in care vorba "fa ce spune popa, nu ce face el" inca se mai aude din poarta-n poarta. A emigrat pentru ca, spune el, a fost infrant, dar admite ca aceasta tara in care politicieni corupti traiesc alaturi de oameni cumsecade si-a gasit un modus vivendi aparte.

Intr-un dialog purtat la libraria de la Cismigiu, am vorbit, asadar, despre asumare si filosofie, despre pregatirea pentru moarte, un pariu pentru demersul jurnalistic, dar si despre America lui Trump ori despre cum sa scoti limba la sistemul uniformizant al corectitudinii politice.

Costica Bradatan a fost, pana acum, mai cunoscut publicului american, decat celui roman. Preda studii umaniste la Texas Tech University, in Statele Unite ale Americii, si este profesor onorific de filozofie la University of Queensland, Australia.

A scris, printre altele, O introducere la istoria filosofiei romanesti in secolul XX (Editura Fundatiei Culturale Romane, 2000), Jurnalul lui Isaac Bernstein (Nemira, 2001), The Other Bishop Berkeley: An Exercise in Reenchantment (Fordham University Press, 2006), Dying for Ideas: The Dangerous Lives of the Philosophers (Bloomsbury, 2015) si In Praise of Failure (in curs de aparitie la Harvard University Press).

Face parte din echipa redactionala a revistei Los Angeles Review of Books si coordoneaza doua colectii de carte: "Philosophical Filmmakers" (Bloomsbury) si "Philosophy beyond Boundaries" (Columbia University Press).

Costica Bradatan, ati scris A muri pentru o idee, o carte despre intalnirea dintre doua personaje, Filosoful si Moartea. Nu este, asadar, cum ne-am astepta, o carte de filosofie a mortii. Si atunci va intreb: e necesar ca un filosof sa-si "testeze" ideea, prin sacrificiul acesta suprem?

Nu e necesar, dar se intampla. Nu spun ca trebuie sa-ti duci ideile pana la capat, testandu-le prin moarte. Dar un astfel de deznodamant se impune uneori, si atunci totul devine foarte interesant. Intalnirea aceasta schimba toate datele problemei si evenimentul arunca o lumina noua asupra filosofului insusi, asupra filosofiei, si asupra intregii conditii umane. De obicei insa ajunge, din punctul de vedere al filosofiei ca arta de a trai, sa traiesti decent, sa-ti incarnezi filosofia. Nu trebuie neaparat sa si mori pentru ea.

In viata de zi cu zi, asta inseamna sa-ti traiesti viata cu un anumit stil, nu doar asa "cum da Dumnezeu," sa-ti impui o anumita coerenta biografica.

In afara de situatii limita, ma intereseaza ideea. Orice idee este pretabila la a muri pentru ea? Chiar si pentru o idee proasta, de pilda, se poate muri?

Raspunsul este evident din intrebare, dar aici este si "vina" editorului englez, care a schimbat titlul. Titlul initial a fost "Filosofia ca arta de a muri". Cineva de la editura a spus ca titlul acesta n-ar atrage prea mult. Stiti cum e: in buna masura, titlul vinde cartea. Alegerea a fost asadar a editurii, iar eu mi-am asumat-o. Evident ca se poate muri si pentru idei proaste. Dar moartea pentru o idee proasta cumva nu trece testul meu - testul de autenticitate.

Deci e mai importanta, asa cum scrieti si in carte, acea fereastra de oportunitate, kairos cum spun grecii, timpul dat ca ragaz, care nu curge dupa un cronometru. Sunt doua cuvinte in greaca veche pentru timp, chronos si kairos.

E nevoie de o constelatie de factori, trebuie sa se intample mai multe lucruri pentru a putea vorbi de un filosof martir. Si pentru ca acesta sa aiba efecte asupra celorlalti oameni.

Dar e neparat necesar, dupa cum inteleg eu din carte, ca aceasta idee sa insemne totusi mult pentru societate, ba mai mult, sa intre in coliziune cu o cultura dominanta.

Exact, pentru ca moartea in sine, moartea pentru ceea ce sustine filosoful respectiv, este doar un prim pas. Este nevoie dupa aceea de o audienta receptiva, care sa rezoneze cu gestul filosofului, sa raspunda cum trebuie. Apoi mai e nevoie de un povestitor, si pana la urma de un lung si complicat proces istoric.

De "memorie sociala", dupa cum spuneti in carte, iar dupa ce faptul intra in memoria sociala nu mai este nevoie de un povestitor.

Da, iar acolo trebuie sa lucreze, sa ramana in acea zona profunda a memoriei, care dureaza secole. Inca vorbim de Socrate, il comentam, il admiram, stim atatea despre el. Asta e din cauza ca ni-l amintim - ca a reusit sa se insereze in memoria noastra profunda. Si totusi omul asta nu a lasat niciun cuvant scris. Mi se pare fascinanta situatia.

Dar a avut parte, nu e asa, de un povestitor colosal, si anume de Platon.

Da, a avut norocul asta. Dar se poate si sa nu ai, iar povestitorul sa se impuna mai tarziu. Cand e vorba de o fapta ca aceasta, povestitorul apare mai devreme sau mai tarziu, se impune de la sine oarecum.

Asadar, atunci cand ideea este suficient de puternica si exista si oportunitatea de a valida aceasta idee, moartea vine ca o validare ultima. Ce s-ar fi intamplat daca Socrate s-ar fi razgandit sau daca Giordano Bruno ar fi abjurat? Ideile lor ar fi fost compromise?

Nu neaparat ideile, ci integritatea lor ca filosofi. Iar ca rezultat, ideile lor ar fi ramas depozitate undeva intr-o arhiva nevazuta a omenirii. De fapt, ideile filosofice ale lui Giordano Bruno, strict vorbind, nu mai sunt considerate "tari", sunt poate interesante, surprinzatoare, dar oarecum depasite.

Ceea ce ne fascineaza pe noi la Bruno este integritatea lui, aura pe care si-a creat-o murind pentru ce credea si care nu poate sa dispara asa usor - aura asta nu poate fi "arhivata".

Ce anume spunea Hypatia (n.r. Hypatia din Alexandria. 350-410 e.n. matematiciana si filosoafa greaca, ucisa de un grup de crestini care o acuzau de producerea de tulburari religioase in oras)? Nu stim exact, stim doar, vag, ca era neoplatoniciana si ca se ocupa de matematica, iar in rest putem doar deduce. Si totusi, in ciuda unor urme atat de firave, personajul a ramas, a lasat o amprenta puternica.

Dati si exemplul lui Patocka (n.r. Jan Patocka, 1907 - 1977, filosof ceh, persecutat de autoritatile comuniste pentru implicarea in miscarea pentru drepturile omului "Charta 77"). Moartea sa nu a fost neaparat violenta, asemeni lui Bruno sau Socrate, in cazul lui nu putem spune ca a fost ucis.

Nu a fost ucis direct, dar a fost impins discret spre moarte. Nu interoghezi, timp de 11 ore, un om despre care stii ca are 70 de ani si ca sufera de inima.

Spuneti ca pe el moartea l-a propulsat intr-un circuit social-politic, nu doar unul filosofic. Altfel ar fi ramas probabil in locul destinat filosofilor, dar fara valente sociale.

Exista un raspuns al societatii, o fascinatie pe care oamenii o au fata de moarte, fascinatie care - in situatii de criza civica - se amesteca cu rusinea si cu dorinta de a face ceva. Apare un sentiment de indatorare. Lumea isi spune: "Omul asta a murit si pentru mine, trebuie sa raspund si eu cumva". Ti se pune in spate o povara, o datorie pe care trebuie s-o platesti cumva. Si o faci acordandu-i respect celui ce moare astfel si ducandu-i memoria mai departe. Spunandu-i povestea si consumandu-i povestea.

Prin delegatie, simti ca ai facut si tu ceva. Vorbiti despre teoria lui Girard, a "tapului ispasitor".

Asta te face si sa te suporti mai bine. Te elibereaza de apasarea aceea vinovata, stii ca de data asta joci de partea care trebuie.

Se spune indeobste ca in orizontul mortii un om isi evalueaza intreaga viata. E asta doar o vorba mare?

E un loc comun, care apare in diverse forme, unele mai spectaculoase decat altele. E greu de spus ce se petrece cu adevarat, dar problema ramane. Daca vorbiti cu oameni in varsta, care se apropie de moarte, chiar daca o fac cu seninatate, veti vedea ca mai toti sunt preocupati de ce au realizat, de ce lasa in urma, de imaginea pe care o proiecteaza.

Exista cel putin doua tipuri de raspuns la aceasta intrebare: "Ce se va intampla cu mine?" Daca esti credincios, nu ar trebui sa ai nici o problema, esti incredintat ca te muti in alta parte. Dar daca nu esti credincios, sau daca nu esti suficient de credincios, te intrebi "Sub ce forma mai raman eu aici? Cum isi va aminti lumea de mine?" Iar asta face parte dintr-un proiect mai amplu de reevaluare personala.

E o forma si de orgoliu.

De orgoliu, pentru ca la urma urmei vrei sa mai traiesti intr-o forma sau alta.

In cazul lui Thomas Morus spuneti ca poate s-ar fi razgandit, ca ar fi cedat. Insa el s-a gandit si la posteritate.

Am incercat sa-i deduc, sa-i reconstruiesc psihologia din dialogul filosofic pe care Morus l-a scris in timp ce se afla la inchisoare, asteptandu-si sfarsitul. Este poate cel mai bun document pe care l-am avut la indemana. Pentru ceilalti n-am avut ceva similar. Omul era deci deja in Turnul Londrei, stia ca va muri, si a produs un text care e despre relatia lui cu moartea, despre infatisarea mortii, despre ce poate face un crestin ca dansul in fata mortii. Citindu-l direct, dar si printre randuri, poti sa afli multe despre starea in care se afla Morus atunci.

Dar invingand in felul acesta una dintre fricile endemice ale omului, frica de moarte, ei trec cumva intr-un plan extraordinar, folositi cuvantul "sacru" intr-un registru care inseamna o despartire, o ruptura de nivel, si in felul asta obtin nemurirea.

Fenomenologic, ei trec un prag important, patrund in cu totul alta zona. In acel moment se naste fascinatia in ceilalti. Din punctul de vedere al proiectului meu, asta e dimensiunea dominanta. Facand transferul acesta de registru ontologic, ei se "nemuresc" instantaneu. E greu sa spui exact ce se intampla acolo, sociologic poti sa observi si evaluezi, dar lor nu poti sti ce le trecea prin cap. Poate doar prin literatura - eu m-am folosit de Dostoievski, care, in Demonii, il face pe Kirilov sa spuna niste lucruri extraordinare in privinta asta.

Iti trebuie totusi o doza de nebunie sa accepti ca vei muri, si vorbim aici de metodele Evului Mediu, metode cumplite precum arderea pe rug, decapitare, tortura.

E interesant limbajul pe care-l folosim noi ca sa incadram un astfel de gest greu incadrabil. Spuneti "nebunie" - si la randul meu as fi inclinat sa spun la fel - din cauza ca nu avem un cuvant mai bun. Oamenii astia au fost cu totii exceptionali, ce au facut ei este rarisim, iar limba e neputincioasa sa-i descrie adecvat.

Este asta abnegatie, poti sa te pui cu adevarat intre paranteze?

Este la mijloc si o doza enorma de incapatanare, oamenii astia erau neobisnuit de incapatanati. Facand ceea ce fac, ei intra intr-o zona care-i face sa para nebuni. Clinic, nu stiu daca erau nebuni, pentru ca ei erau foarte coerenti si articulati - luati, de pilda, ceea ce spunea Socrate in tribunal, ce scria Thomas Morus. Dar din cauza caracterului extraordinar al gestului lor, ei ne apar ca fiind nebuni. Asta de fapt spune ceva despre neputinta noastra de intelegere. Avem resurse lingvistice limitate sa incadram gestul.

Oamenii obisnuiti nu rezista gandului ca vor muri. Ivan Ilici, pe care-l amintiti, stia ca se moare, dar mureau mereu ceilalti. Cand afla ca el va muri, urla ca un animal. Care este mecanismul de a depasi limita, ce anume i-a lipsit lui Ivan Ilici pentru a-si gasi demnitatea in fata mortii?

Situatia din roman e una profund omeneasca, desi e o situatie imaginata. Ce anume i-a lipsit e exact ceea ce incerc eu sa surprind: felul in care trebuie sa lucrezi asupra ta. E un proces greu, complicat, iti trebuie disciplina, practica, asceza. Este vorba de lucru asupra carnii tale, dar si asupra psihicului infricosat de moarte. In carte discut filmul lui Bergman, "A saptea pecete."

E acolo o situatie atat de plastica, atat de frumoasa din multe puncte de vedere. Dimineata, la prima ora, cavalerului ii apare Moartea, care-i spune ca a venit sa-l ia. Il intreaba daca e gata, iar el zice: "Eu sunt gata, chiar daca trupul meu nu e. Mie nu mi-e frica, chiar daca trupului meu ii este". Si atunci obtine o zi intreaga sa-si pregateasca trupul. Despre acest proces vorbesc si eu.

Adica sa te familiarizezi cu moartea. Amintiti obiceiul egiptean de a aduce mumiile la petreceri.

Pe care il aminteste Montaigne, desi istoric s-ar putea sa nu fi fost adevarat. Dar e foarte greu acest proces, nu poti pur si simplu sa-i spui carnii: "Gata, hai". E nevoie de practica indelungata, de exercitiu constant, de repetitie, de munca, care ia timp, efort, si durere.

De asceza.

De asceza, da. De aceea, cand Platon spune ca filosofia este pregatire pentru moarte, termenul grecesc, meletē, implica ideea de antrenament repetat, obositor, asemeni unui sportiv sau a unui muzician.

Dar cum are acces la aceasta pregatire nu filosoful, ci omul obisnuit, care nu are instrumentele acestuia?

Exista, de exemplu, religia. Religia e foarte importanta in privinta asta, chiar daca acum exista in multe cercuri un dispret fata de religie ca fiind ceva depasit. Religia raspunde unor nevoi sociale foarte precise, si le poate oferi oamenilor, intre altele, forma asta de antrenament: ii ajuta sa traiasca si deci sa moara mai bine.

Sa poti sa traiesti in orizontul mortii.

Ai nevoie pentru asta de anumite tehnici, oricat de rudimentare sau aproximative.

Ma gandesc la un alt exemplu din carte, Heidegger, care a vorbit mult despre moarte, spunea ca ne nastem cu un certificat de deces in mana, ca suntem fiinta intru moarte. Cu toate acestea Heidegger nu a murit pentru ideile lui, ba mai mult, afla din recent publicatul Caiet Albastru tipul de compromisuri facute.

Exista cazul unor oameni precum Heidegger, care, chiar tineri fiind si fara multa experienta, au o intuitie foarte profunda a mortii, vad cum stau lucrurile in forma lor ultima. In ciuda tineretii si a lipsei de experienta, a faptului ca nu s-au aflat in acea situatie-limita, au ajuns totusi la aceasta viziune. Se intampla rar, dar li se intampla artistilor, ganditorilor de geniu, si e minunat ca asa ceva e posibil.

Ma intreb insa daca biografia lui Hiedegger ii compromite acum opera. E si asta o discutie care deriva din cartea dumneavoastra. Este OK sa faci sacrificiul suprem pentru ideea ta, dar cum e atunci cand faci compromisul suprem in viata?

Heidegger nu e un filosof martir. Dimpotriva. In cartea mea apare ideea compromisului la un moment dat, testul depre care vorbeam, pe care uneori poti sa-l pici si sa-l si treci in acelasi timp. El a facut si a spus niste lucruri rusinoase, dar mi se pare ca si-a dat seama si s-a retras la timp.

Sa ne imaginam pentru o clipa un Heidegger ceva mai tanar, acelasi om, dar ceva mai tanar, care ar fi lucrat, sa zicem, pentru politia politica nazista. Ar fi fost cu totul altceva, o alta situatie. Heidegger cel real insa pare sa fi trecut testul intr-un fel, e in continuare citit, discutat, chiar daca optiunile lui politice au fost nefericite. Bine, cazul sau este si de data recenta, ne putem intreba cum va fi citit Heidegger in 200 de ani.

Ma gandesc ca totusi Gunther Grass a platit cumva acel episod de la 16 ani.

Este si o problema de optica aici. Suntem prea aproape de eveniment. Sa mai vorbim despre asta peste peste 200-300 de ani. In cazul lui Socrate, Hypatia, Thomas Morus, lucrarea timpului si-a facut deja efectul. La Heidegger a trecut prea putin timp. Vorba ganditorului chinez care a fost intrebat odata "Ce credeti despre Revolutia franceza?" si rapunde "E un eveniment prea recent, avem nevoie de mai mult timp pentru a putea raspunde adecvat la o astfel de intrebare".

Cazul recent, discutat zilele acestea, al psihanalistei Julia Kristeva. A aparut angajamentul fata de politia politica, iar pana acum ea a negat.

Toata povestea mi se pare un pic stranie. Cred ca nu stim suficient de multe despre afacere. Nu exista nimic scris sau semnat de ea. Ne bazam numai pe ce spun lucratorii respectivi. De ce am avea incredere, dintr-o data, in niste servicii de securitate pentru care dezinformarea si manipularea erau chiar obiectul muncii si care erau destul de bani la asta?

Si se pune intrebarea, la 30 de ani dupa, fiind vorba de un disident: de ce tocmai acum apar aceste lucruri?

Totul poate fi de fapt o intoxicare.

In cultura romana, atunci cand vorbim despre biografii care pot compromite o opera ne gandim intai la interbelici. Cred ca acest caz al lui Eliade a fost cel mai dezbatut. Cum arata relatia asta, biografia versus opera?

E interesant ca la scriitori, la artisti e un pic altfel, nu se cere acest acord perfect dintre viata si opera. La filosofi insa e un imperativ sa existe o anumita coerenta si integritate, pentru ca proiectul filosofic e profund si integral, tine de toata persoana. Esti filosof cu mintea, cu sufletul, cu corpul - cu totul. Un artist are mai multe compartimente, opereaza artistic intr-un registru si altfel in alte registre.

E chiar interesant cand aflam despre un scriitor sau pictor ca era betiv, ca era boem sau afemeiat. Este un condiment la care te si astepti sa existe in viata artistului. Un artist care duce o viata pur burgheza te dezamageste un pic.

Filosofului i se cere mai mult, si anume sa-si puna la bataie viata, ba chiar si trupul, cum am vazut.

De la bun inceput a fost asa. Cumva, prin extensie, asteptarile de natura similara exista, desi sunt mai mici, si fata de alte catagorii: fata de un politician, de exemplu. Politicianul te reprezinta si atunci astepti de la el sa fie un om decent. Nu vreau sa fiu reprezentat de un ticalos, pentru ca asta ar insemna, dupa logica reprezentarii, ca eu insumi sunt ticalos intr-o anume masura.

Bine, in popor e o vorba care arata ca nici macar de la preot nu cerem totusi armonia asta dintre ce face in plan personal si ce face in profesie. Spunem ca trebuie sa faci ce spune popa, nu ce face el.

E o vorba semnificativa, intr-adevar. Nu am inteles niciodata cum a putut sa apara asa ceva. Preotul ar trebui sa opereze ca un filosof. Insasi existenta acestei vorbe spune ceva despre ingaduinta morala suspect de mare a romanilor. Sigur, preoti lamentabili exista, dar sa vii cu o scuza care are forma unei ziceri populare, sa scuzi dinainte, a priori, pe orice ticalos, imi suna ca o incurajare, ca o invitatie.

Daca i se cere atat de mult filosofului, inseamna ca el poate fi periculos pentru societate?

Nu, asta e o prejudecata romantica. Mai ales filosofilor le place sa creada asa ceva, dar e o fantasma. Practic, filosoful nu conteaza prea mult. In economia cartii, arat ca filosofii sunt ucisi nu din cauza ca sunt un pericol, ci pentru ca sunt nesemnificativi, vulnerabili.

Traim acum un moment istoric in care ideile filosofice, tezele, sa devina pericol pentru curentele sociale dominante?

Nu, nu cred ca traim asa ceva. Traim intr-o mare confuzie, se produc mari schimbari chiar sub ochii nostri. De exemplu, au loc schimbari semnificative in relatia noastra cu tehnologia sau cu mediul, dar mi se pare ca gandirea acestor probleme e ramas cumva in urma. E o situatie mai generala de fapt: tot timpul apare ceva mai intai in realitate, in lume, si abia dupa aceea, dupa o vreme, cineva incepe sa gandeasca problema in termeni "despre". Gandirea e deseori lenesa si inertiala.

Ma refer la tezele, ideile care intra in conflict cu ceea ce astazi numim corectitudine politica.

Intamplarea face sa lucrez chiar acum la o carte exact despre asta: despre figura ereticului si despre rolul rebelului, a celui care merge impotriva curentului. Cartea pleaca de la Diogene din Sinope. Arat ca e foarte important si dezirabil sa existe in orice societate asa ceva, altfel ajungem sa vorbim toti in acelasi fel, sa spunem exact acelasi lucru, cu exact aceeasi intonatie. Iar atunci vom fi murit cu totii. Am avut ideea acestei carti tocmai pentru ca am observat o tentatie enorma spre conformism printre colegii mei.

Nu stiu daca e pentru ca sunt est-european, deci marginal, dar am simtit eu insumi nevoia unei disidente.

Da, se vorbeste mult de "corectitudinea politica," dar asta nu tine doar de stanga.

Exista o presiune egala, si la fel de dezagreabila, sa fii "corect politic" care vine de la dreapta, daca intri in raza de actiune a acestor cercuri. Si dreapta vrea sa fii mereu "pe linie," ca si stanga. Radacina problemei deci nu este o optiune politica sau alta, ci un conformism structural, visceral, fata de care ceea ce numim "corectitudine politica" nu e decat un simptom.

Si filosoful martir, si ereticul, cei care ies din multime, sunt cumva figure eroice. E societatea dependenta de figuri eroice? Nu e periculoasa aceasta praradigma a eroilor

As vrea sa cred ca e periculoasa, pentru ca ar insemna ca filosofii inseamna ceva. Titul cartii "Vietile periculoase ale filosofilor" e usor ironic - de fapt, ei nu sunt chiar asa de periculosi. E insa absolut necesar sa existe unii care, in orice conditii, scot limba la sistem. Exista gestul acesta frumos al lui Diogene, care incearca sa intre intr-un teatru cand toata lumea iesea. Cineva il apostrofeaza: "Hai, domnule, ce faci?" Si el raspunde: "Cum, ce fac? Ce am facut toata viata".

Cum arata uniformizarea aceasta in universitatea americana?

Conforrmismul a devenit ceva vital pentru supravietuire. Ca sa intri in sistem, ca sa iei un job, ca sa publici, sa promovezi, sa castigi granturi, onoruri, trebuie sa faci ceea ce se face, sa publici ce se publica, sa gandesti ceea ce se gandeste. Trebuie sa abordezi temele consacrate, nu sa vii cu teme care te intereseaza pe tine personal, cu care ai tu o afinitate personala sau care te obsedeaza. Daca o faci, risti marginalizarea. Ca sa fii bagat in seama si promovat faci exact ceea ce se intampla sa fie la moda. Si facand asta esti considerat un ganditor... "original" si "inovator", printre alte epitete.

Bun, dar asta inseamna sa abdici de la ideile tale.

Abdici, dar primesti o rasplata pentru asta: o pozitie convenabila in sistem, de exemplu. Fiecare dintre noi poate fi original intr-o anumita nisa, intr-un anumit registru stilistic, in raport cu anumite teme - nu poti sa fii original indiferent de ce scrii. Rezultatul e un ocean de banalitati care se spun si se publica intr-una si care formeaza mainstream-ul. Riscul deci este acesta: o masa uriasa de banalitati care pana la urma poate sa inece totul.

Cumva se leaga de o alta tema pe care o aveti, aceea a esecului. Cum arata asumarea esecului intr-o cultura care pune toata greutatea pe succes? Nu prea ai voie sa nu fii de succes.

Asta e alta carte la carte lucrez, "Elogiul esecului". E mult mai ambitioasa caci abordez in ea intreg subiectul esecului, plecand de la esecul cosmic, asa cum il vedeau gosticii de exemplu.

In gnosticism apare, de examplu, ideea nimicului ca perfectiune. Lucrurile sunt perfecte atata vreme cat nu se intampla nimic, cat nimic nu exista. Apoi exista esecul colectiv, politic, esecul unei societati ca cea romaneasca, de examplu. De ce esueaza proiecte politice complexe, imperiile, de exemplu? Un astfel de proiect merge ca o masina bine unsa, timp de secole eventual, si apoi intr-o buna zi incepe sa esueze. De ce se intampla asa? Oamenii astia - romanii, englezii, sa zicem - au invatat sa construiasca un imperiu, de ce nu au reusit si sa-l pastreze?

Vorbim de esecuri enorme, la scara istorica.

Apoi exista esecul personal, pe plan cognitiv sau etic. De exemplu, esecul de a intelege ceva, de a-mi aminti ceva sau esecul de a duce o viata morala decenta. Toate astea formeaza un alt registru. Apoi vine esecul biologic final, moartea.

Ati spus "esecul unei societati, ca cea romaneasca." Cum arata Romania dupa o suta de ani, pe care ii sarbatorim, poate mai mult in registrul politic, astazi? Este ea un succes? Va citez si un sondaj IRES, in care romanii, intrebati care a fost cea mai mare reusita din ultimii 100 de ani, au raspuns, in proportii egale: "comunismul" si "revolutia din 1989"

Poate suna cinic, dar ce-mi sugereaza mie starea asta de lucruri este tocmai ideea de perfectiune a nimicului, de care vorbeam mai inainte. Era perfect daca nu se intampla nimic. Faptul de a intra in existenta, de a cadea in istorie, faptul ca Romania "s-a intamplat", e ceea ce a complicat totul pana la urma.

Cum esueaza o societate? Si dumneavoastra sunteti unul dintre acei multi romani plecati in afara, un exod care are proportii colosale.

Da, evident ca si asta e un simptom al esecului - atunci cand lumea fuge.

De ce ati plecat?

Pentru ca la un moment dat m-am trezit infrant. Initial nu am vrut sa plec. Aveam colegi care stiau inca din facultate ca vor pleca. Mie mi-au mai trebuit inca vreo trei ani sa ma decid. Dar a venit un punct in care am realizat ca sunt infrant. Daca nu plecam as fi fost complet strivit. Simteam ca as fi disparut, nu ca fiinta fizica, dar ca fiinta ganditoare.

Simtiti ca v-ati gasit locul in sistemul universitar american?

Simt mai presus de toate ca m-am reinventat si astfel ca m-am si regasit cumva.

Cum arata America astazi, ma refer la ultimul an, la noua America a lui Donald Trump?

Evident ca era si inainte divizata, dar lumea nu era pe deplin constienta de aceste falii. Donald Trump a venit si le-a dezvaluit. Si bineinteles, sub Trump America s-a divizat si mai tare.

In afara de alte probleme pe care le are, Trump nu corespunde deloc profilului prezidential pe care-l asteapta lumea. In America cel putin, de la un presedinte te astepti ca va unifica societatea si va vindeca ranile produse inevitabil de confruntarea politica. Dimpotriva, el a spus de la bun inceput ca nu prea ii pasa de cei ce nu l-au votat. Iar acestia sunt majoritari - tehnic vorbind, el a avut mai putine voturi decat Hilary Clinton.

Dupa aceea, si i-a alienat si pe unii dintre cei care-l votasera. Poti sa spui ca America e intr-o deriva sau intr-o faza acuta de cautare de sine: oamenii vor sa stie ce se intampla cu ei.

In primul rand nu e un produs al mediului universitar, cum eram obisnuiti si la Casa Alba, si la Palatul Elysee.

E un produs ciudat, dar e adevarat si ca multi oameni s-au recunoscut in el. A fost suficienta empatie, a starnit suficient de mult entuziasm.

Cum arata Romania, la aceasta reintoarcere pentru a va lansa cartea?

Intr-un fel abia acum imi dau seama ca m-am rupt de Romania, cand o vad cu ochi de strain. As plasa-o intr-o zona incerta, nici prea sus, nici prea jos. Seamana destul de mult cu Mexicul, de exemplu. Inclusiv din punct de vedere arhitectural: vezi cladiri de tot felul, in toate stilurile imaginabile, nu exista nici o unitate stilistica clara. Iar asta reflecta pana la urma ceva mai profund: tara nu are o identitate culturala cat de cat precisa. Ceea ce nu e neaparat o tragedie. Lumea romaneasca este "peticita," foarte putin omogena, dar pana la urma e functionala.

Exista multa uratenie, dar si multe lucruri foarte bune si frumoase. Tara are politicieni de care ti se face rusine, dar si multi oameni absolut remarcabili. Exista multa coruptie, dar ceva totusi merge, altminteri totul ar fi implodat demult. Pana la urma, e si asta un modus vivendi.

Declarațiile preotului Nicolae Tănase sunt ”o invitație la viol”. Ministra Justiției intervine

Ministra Justiţiei, Alina Gorghiu a spus, referitor la afirmaţiile preotului Nicolae Tănase de la Valea Plopului potrivit cărora fetele care sunt agresate sexual ar trebui să intre la...

Plângeri la DNA și ANI împotriva lui Cristian Popescu Piedone. USR îl acuză că și-a angajat ”rudele și pilele” la primărie

USR va depune plângeri la Agenţia Naţională de Integritate şi Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva lui Cristian Popescu Piedone şi a caracatiţei cu rude şi pile pe care a...