De ce tac bunicii si parintii care au supravietuit dictaturii comuniste? Se mosteneste trauma lor? - Interviu cu scriitoarea rusa Ludmila Ulitkaia

Duminica, 27 Ianuarie 2019, ora 09:41
20454 citiri
De ce tac bunicii si parintii care au supravietuit dictaturii comuniste? Se mosteneste trauma lor? - Interviu cu scriitoarea rusa Ludmila Ulitkaia
Foto: Basso Cannarsa

Trauma generatiei care a supravietuit dictaturii comuniste este adanca, iar societatea rusa e departe de vindecare, intr-un sistem condus de un fost activist al NKVD-KGB. Chiar si asa, spune Ludmila Ulitkaia, fiecare decide pana unde isi permite sa ii fie frica, sa taca, sa fie las si, oricat de tentat e sa dai vina doar pe un regim politic rau, in cele din urma, omul este cel care isi masoara propria constiinta.

De ce bunicii si parintii care au trait oroarea comunista tac de multe ori si nu le povestesc copiilor despre raul din dictatura? Frica este raspunsul, spune scriitoarea rusa Ludmila Ulitkaia, o frica pe care Rusia o cunoaste foarte bine, pana si in ziua de astazi.

Am vorbit cu Ludmila Ulitkaia despre cum poate omul sa isi prezerve umanitatea chiar intr-un regim politic rau si cat de legitim este sa ii impovaram si pe copii cu pacatul parintilor.

Este trauma mostenita intre generatii?, iata o intrebare care are ca punct de plecare cel mai recent roman al acestei colosale scriitoare ruse, tradus in limba romana la Humanitas Fiction (Scara lui Iakov) si al carui titlu trimite la motivul biblic al scarii ingerilor.

"Noi, oamenii moderni, proiectam aceasta metafora si asupra vietii pamantesti a omului - fie urcam, intarindu-ne si sentimentul demnitatii personale, si intelegerea conceptelor de bine si rau, fie coboram, refuzand ceea ce consideram a fi adevar.

Si aici foarte importanta este atitudinea omului fata de acest proces, masura in care avem constiinta propriului drum".

Interviul a fost acordat Ziare.com in scris, iar traducerea din limba rusa a fost facuta, cu sprijinul Editurii Humanitas, de Luana Schidu, o exceptionala traducatoare din rusa si engleza. Din rusa a mai tradus, printre altele, "Zuleiha deschide ochii" de Guzel Iahina, in colectia Raftul Denisei la Humanitas Fiction si "Vremuri second-hand" de Svetlana Aleksievici, Nobel pentru Literatura 2015, aparuta in colectia Memorii/Jurnale, Editura Humanitas.

Ludmila Ulitkaia, as vrea sa incepem dialogul nostru din punctul de unde l-am lasat, cumva, atunci cand am vorbit la Timisoara, intr-un alt interviu. Va intrebam atunci despre tacerea parintilor, dupa ce comunismul s-a sfarsit. Este, intr-un fel, si tema cartii dumneavoastra, "Scara lui Iakov". Dar nu vine tatal si spune: "Fiica mea, am fost comunist, am fost un delator", nu vine bunica sa spuna "Fiul meu, am colaborat cu comunistii", ci lucrurile ies la suprafata, sunt descoperite uneori din intamplare. Ce i-a oprit pe bunici, pe parinti, pe cei din generatia "comunista" sa vina in fata copiilor si sa spuna asta: "Copilul meu, am fost parte a unui regim criminal"?

Principala cauza a tacerii a fost frica. Si ea exista inca. Dar nu e o singura frica, ci mai multe la un loc. Principala frica a omului obisnuit a fost intotdeauna si ramane si astazi frica de putere. Orice cuvant neatent - de la o anecdota la o exprimare critica la adresa celui mai marunt sef, ca sa nu mai vorbim de conducatorii tarii - era crud pedepsita. Si toti taceam ca sa nu suferim represalii.

Este o obisnuinta sociala puternica: chiar acum doua saptamani, un deputat a propus in Duma de Stat un proiect de lege potrivit caruia materialele lipsite de respect fata de putere postate pe Internet sa fie pedepsite cu amenda sau 15 zile de inchisoare.

Asadar, orice posibilitate de dialog intre putere si societate ar deveni, dupa adoptarea acestei legi, periculoasa pentru oricine. Nu pot nici macar sa-mi imaginez ce se petrece in mintea acestui deputat.

Mai e un tip de frica: cel dinauntrul unei familii. Pentru parinti este important sa fie respectati de copiii lor. Este unul dintre principiile educatiei - adultii respectati, care dau exemplu. De aceea, cei mai in varsta ascund de copii tot ce ar putea eroda respectul si dragostea acestora fata de ei. Iti trebuie un mare curaj ca sa-ti recunosti greselile si lasitatea.

Imi amintesc foarte bine un moment in care eu, adolescenta, l-am intrebat pe tata: tata, tu de ce ai intrat in partid? Si el mi-a dat un raspuns fals, dar cumva induiosator: cu cat vor fi mai multi oameni onesti in partid, cu atat acesta va fi mai bun.

Si n-a amintit ca a intrat in partid in 1947, cand tatal lui a iesit din inchisoare si deja incepuse prigoana asupra Comitetului Antifascist Evreiesc, pentru care bunicul meu scria materiale despre situatia internationala ca expert.

Toate acestea le-am aflat mai tarziu, si aceste marturii n-au fost de natura sa-mi imbunatateasca relatia cu tata. Acum, cand el nu mai traieste, am ramas fata de el cu un sentiment de compatimire, de mila: a fost un om slab. O soarta nefericita.

Putem intui uimirea Norei, personajul din Iakov, cand a inteles ca tocmai bunica isi tradase, in fata comunistilor, sotul. Este trauma unui scriitor de care stiu ca v-a legat o prietenie aparte, Peter Esterhazy. Atunci cand tatal sau, cazul cartii, bunica nu si-au spus la timp povestea, adica in timpul vietii, mai pot fi ei intelesi si iertati?

Stiu bine povestea lui Peter Esterhazy. Cand ne-am cunoscut, inca nu-si scrisese cele doua carti in care descria tragedia personala a unui om care isi iubeste si respecta tatal si afla ca acest tata adorat a fost informator.

Nici eu nu scrisesem inca Scara lui Iakov. Iar acum n-o sa mai putem sta de vorba despre asta... Mi-l amintesc foarte bine. Tradarea asta a fost boala sociala a unei generatii. Sa intelegi si sa ierti - e greu, dar e posibil.

Mai mult, mai poate fi recuperata memoria sociala? Va intreb mai concret, societatea rusa a reusit sa recupereze memoria ororilor comuniste, memoria Gulagului, a vietii in dictatura?

Trauma generica a generatiei de oameni care au supravietuit, sa spunem asa, regimului comunist este foarte adanca. Si societatea noastra e foarte departe de vindecare in aceasta privinta. Fireste, e necesara aflarea adevarului despre toate crimele NKVD-KGB. Dar e greu sa te astepti la asa ceva intr-un sistem condus de un fost activist al acestei organizatii.

Daca la inceputul anilor '90 mai exista inca speranta publicarii integrale a tuturor documentelor, acum nu mai avem ce astepta. Desi, trebuie sa recunosc, foarte multe documente au fost deschise atunci. Acum am intrat in "marsarier".

Putem vorbi despre o mostenire genetica, intergenerationala - si apelez aici si la profesia dumneavoastra de biolog - a traumei?

Relativ recent, a aparut o ramura a geneticii care se numeste "epigenetica". Ea cerceteaza tocmai aceasta idee, ca anumite calitati dobandite se pot fixa la nivelul adanc al genelor. Eu sunt un adversar al acestei idei, dar are si sustinatori.

Mie mi se pare ca educatia, scoala si informarea cat mai ampla ar putea schimba acele reactii comportamentale care s-au dezvoltat sub actiunea fricii absolute de sistem.

Exista acest proverb, care spune ca acela care nu isi cunoaste istoria este silit sa o repete. Acesta a fost sensul mai direct al intrebarii mele anterioare. Proverbul se refera, desigur, la societati, la natiuni, dar dumneavoastra il redati parca la acest nivel micro, al individului care repeta trasaturi, gesturi ale tatilor, ale bunicilor. Atunci cand bunica Norei nu si-a spus povestea, ma intreb daca nu cumva i-a privat pe cei de dupa ea de informatii folositoare in fata unei puteri politice rele.

Sigur, bunica a lipsit-o pe Nora de o informatie pe care ea o considera periculoasa. Dar exista o responsabilitate personala a fiecarui om - omul e obligat sa-si raspunda singur la intrebarile pe care i le ridica viata, sa nu se increada intotdeauna in punctul de vedere al parintilor, in opinia generala sau in vocile de la radio sau de la televizor.

Nora nu a avut deloc problema opozitiei fata de putere, ea era artist, iar chestiunea relatiei dintre artist si putere este doar vag atinsa in acest roman.

De Iacovul biblic este legat visul scarii ingerilor. Pe scara lui Iacov, titlul cartii - asa e in romana si la fel e in franceza - ingerii coboara din cer pe pamant. E o scara de interval, de legatura intre cer si pamant, asadar. V-ati gandit la simbolismul aceasta biblic cand ati ales titlul?

Trebuie sa privim cu atentie icoana Scara lui Iacov. Ea ofera o imagine putin diferita de cea care se naste din citirea episodului biblic despre visul patriarhului Iacov.

In traditia crestina noi vedem imaginea omului - sau a sufletului sau - care urca o scara spre cer, si niste forte ceresti pe care le numim demoni incearca sa-l arunce de pe aceasta scara, iar altele, pe care le numim ingeri, il ajuta sa se tina pe ea.

Noi, oamenii moderni, proiectam aceasta metafora si asupra vietii pamantesti a omului - fie urcam, intarindu-ne si sentimentul demnitatii personale, si intelegerea conceptelor de bine si rau, fie coboram, refuzand ceea ce consideram a fi adevar. Si aici foarte importanta este atitudinea omului fata de acest proces, masura in care avem constiinta propriului drum.

"Scara lui Iakov" este despre oameni prinsi intr-o istorie rea, dar care nu sunt lasati singuri doar de istorie, ci si de cei dragi. Familia Norei nu e o familie unita. Nu traiesc practic unul langa celalalt, nu sunt un zid afectiv, desi se stiu o familie, iar Nora isi ingrijeste parintii, in preajma mortii acestora. Pot oamenii sa ramana cu adevarat impreuna, sa se cunoasca unul pe celalalt bine, intr-un regim politic rau, intr-o dictatura?

Eu cred ca pot. E foarte tentant sa dai vina pe un regim nefavorabil pentru lasitatea si lacomia ta. Dar eu cunosc - sau ar trebui sa spun am cunoscut, fiindca cei din generatia aceea au murit cu totii - asemenea oameni loiali, devotati parintilor si copiilor lor, care nu si-au renegat rudele supuse represiunii si au facut tot ce-au putut sa le ajute, sa le scoata din inchisoare.

Valorile umane - prietenia, loialitatea, iubirea - s-au dovedit de multe ori mai presus de imprejurari. Anna Andreevna Ahmatova a avut relatii incordate cu fiul ei, Lev Nikolaevici Gumiliov, dar cand el a fost arestat, primind o sentinta grea, ea nu l-a renegat, ci a facut tot ce-i statea in puteri sa-l scape de inchisoare.

Un fapt trist, de care nu putem sa nu pomenim, este ca statul se comporta inuman si crud, determinandu-si cetatenii sa-i urmeze exemplul. Dar nu a reusit intotdeauna. Din pacate, destul de des...

Omul are intotdeauna posibilitatea sa-si ia propriile decizii, diferite de ceea ce i se propune...

E aceasta tema si in Romania: masura cu care judecam generatia din comunism. A fost Marusia un om rau in totalitate, iar Iakov un om bun absolut?

Nu, sigur ca nu. Fiecare om e ca un sac plin cu marfuri diferite. Are in el si marfuri bune, de calitate, si mai proaste, si bune de nimic. Si depinde de fiecare ce anume va scoate din sufletul sau si va infatisa lumii.

Pana la urma, Ludmila Ulitkaia, cum reusesti sa te salvezi de propria genealogie? Pana unde iti este viata predeterminata de trecutul familiei tale? Pentru ca am vorbit despre scara lui Iacov din Biblie, exista aceasta filosofie ca un copil poarta in el pacatele parintilor.

Geneticienii moderni cred ca circa 50% din personalitatea noastra e determinata de materialul genetic, de acele calitati pe care le primim de la stramosi, iar cealalta jumatate e determinata de educatie, scoala, mediu. Ideea ca pacatele parintilor vor cadea asupra copiilor imi displace profund.

Mai mult, imi displace si ideea crestina a pacatului originar. Dar aceasta este o tema teologica, n-o s-o abordam acum.

Da, viata noastra este determinata in mare masura de cum au fost parintii nostri atat din perspectiva genetica, cat si morala. Sa ne concentram insa pe aspectele pozitive.

In familia mea a fost un strabunic minunat, ultimul evreu credincios din familia noastra care se rusifica treptat; era un adevarat dreptcredincios - un om complet lipsit de lacomie, modest si iubitor, care niciodata, conform marturiilor rudelor, nu a comis nici cea mai vag indoielnica fapta. Din fericire, mi-l amintesc. Si a mai fost uluitoarea bunica Elena, cu care am comunicat ani indelungati, pana la moartea ei. N-am auzit-o nbiciodata ridicand vocea, n-am auzit niciodata de la ea o singura vorba rea la adresa cuiva.

Haideti sa ne orientam spre aceia dintre stramosii nostri care au fost minunati. Oricine are astfel de bunici, unchi sau matusi...

Despre Ludmila Ulitkaia

Ludmila Ulitkaia, una dintre cele mai importante si apreciate voci ale literaturii contemporane, s-a nascut intr-un sat din Urali in 1943. Dupa ce isi ia licenta in bio-logie la Universitatea din Moscova, lucreaza in cadrul Institutului de Genetica.

La sfarsitul anilor '70 se angajeaza consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova si scrie scenarii de film. Primul sau roman, Soniecika (1995; Humanitas, 2004), ii aduce instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurta la Premiul Booker pentru Literatura Rusa si recompensat cu premiile Medicis etranger si Giuseppe Acerbi.

Urmatorul roman, Medeea si copiii ei (1996; Humanitas Fiction, 2014), ii sporeste renumele cu o noua nominalizare la Premiul Booker, pe care si-l adjudeca in 2001 pentru Cazul Kukotki, roman incununat si cu Premiul Penne (2006) . Inmormantare vesela (1997; Humanitas, 2005), unul dintre cele mai apreciate romane ale autoarei, este tradus in peste douazeci de limbi.

De acelasi succes se bucura volumul de povestiri Fetitele (2002; Humanitas Fiction, 2013), precum si romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas, 2005) si Al dumneavoastra sincer, Surik (2003; Humanitas Fiction, 2008), castigator al mai multe premii: Romanul anului 2004 in Rusia, Premiul National pentru Literatura in China (2005) si Grinzane Cavour in Italia (2008) . Daniel Stein, traducator (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost incununat cu premiile: Bolsaia Kniga (Marea Carte), Parintele Alexandru (Germania, 2008) si Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor (Franta, 2011) . In 2010, Ulitkaia publica bestsellerul Cortul verde, tradus in romana cu titlul Imago (Humanitas Fiction, 2016), iar in 2015, Scara lui Iakov (Humanitas Fiction, 2018) . Cartile Ludmilei Ulitkaia s-au vandut pana in prezent in peste trei milioane de exemplare. In 2013 i s-a acordat distinctia Officier de la Legion d'honneur si in 2014, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatura Europeana.

Editia in limba romana, Foto: Radu Sandovici

"Scara lui Iakov", publicat la Editura Humanitas in limba romana, este roman-parabola, o cronica de familie cu accente autobiografice traversand un secol de istorie tumultuoasa, in care vocea care se impune apartine unei femei. In 2016, "Scara lui Iakov" a castigat, in cadrul Premiilor Bolsaia Kniga, Locul al treilea si Premiul cititorilor. Este tradus in peste douazeci de tari.

Cherecheș, extrădat din Germania. Fostul primar din Baia Mare este adus cu mașina în România
Cherecheș, extrădat din Germania. Fostul primar din Baia Mare este adus cu mașina în România
Fostul primar al municipiului Baia Mare Cătălin Cherecheş a fost preluat din Germania şi se află în drum spre România, pentru executarea pedepsei cu închisoarea, fiind condamnat la cinci...
UPDATE Liderii coaliției PSD-PNL și-au dat acordul pentru candidatura medicului Cătălin Cîrstoiu la Primăria Capitalei SURSE
UPDATE Liderii coaliției PSD-PNL și-au dat acordul pentru candidatura medicului Cătălin Cîrstoiu la Primăria Capitalei SURSE
Medicul Cătălin Cîrstoiu a ajuns, marți, 19 martie, la Palatul Victoria pentru a discuta cu liderii coaliţiei. Liderii celor două partide și-au dat acordul pentru candidatura acestuia la...
#Rusia frica generatii dictatura Ulitkaia, #scriitoare Ludmila Ulitkaia, #carti Ludmila Ulitkaia , #scriitori