Ziare.com

De ce tac bunicii si parintii care au supravietuit dictaturii comuniste? Se mosteneste trauma lor? - Interviu cu scriitoarea rusa Ludmila Ulitkaia

de Magda Gradinaru
Duminica, 27 Ianuarie 2019, ora 09:41

   

De ce tac bunicii si parintii care au supravietuit dictaturii comuniste? Se mosteneste trauma lor? - Interviu cu scriitoarea rusa Ludmila Ulitkaia
Trauma generatiei care a supravietuit dictaturii comuniste este adanca, iar societatea rusa e departe de vindecare, intr-un sistem condus de un fost activist al NKVD-KGB. Chiar si asa, spune Ludmila Ulitkaia, fiecare decide pana unde isi permite sa ii fie frica, sa taca, sa fie las si, oricat de tentat e sa dai vina doar pe un regim politic rau, in cele din urma, omul este cel care isi masoara propria constiinta.

De ce bunicii si parintii care au trait oroarea comunista tac de multe ori si nu le povestesc copiilor despre raul din dictatura? Frica este raspunsul, spune scriitoarea rusa Ludmila Ulitkaia, o frica pe care Rusia o cunoaste foarte bine, pana si in ziua de astazi.

Am vorbit cu Ludmila Ulitkaia despre cum poate omul sa isi prezerve umanitatea chiar intr-un regim politic rau si cat de legitim este sa ii impovaram si pe copii cu pacatul parintilor.

Este trauma mostenita intre generatii?, iata o intrebare care are ca punct de plecare cel mai recent roman al acestei colosale scriitoare ruse, tradus in limba romana la Humanitas Fiction (Scara lui Iakov) si al carui titlu trimite la motivul biblic al scarii ingerilor.

"Noi, oamenii moderni, proiectam aceasta metafora si asupra vietii pamantesti a omului - fie urcam, intarindu-ne si sentimentul demnitatii personale, si intelegerea conceptelor de bine si rau, fie coboram, refuzand ceea ce consideram a fi adevar.

Si aici foarte importanta este atitudinea omului fata de acest proces, masura in care avem constiinta propriului drum".

Interviul a fost acordat Ziare.com in scris, iar traducerea din limba rusa a fost facuta, cu sprijinul Editurii Humanitas, de Luana Schidu, o exceptionala traducatoare din rusa si engleza. Din rusa a mai tradus, printre altele, "Zuleiha deschide ochii" de Guzel Iahina, in colectia Raftul Denisei la Humanitas Fiction si "Vremuri second-hand" de Svetlana Aleksievici, Nobel pentru Literatura 2015, aparuta in colectia Memorii/Jurnale, Editura Humanitas.

Ludmila Ulitkaia, as vrea sa incepem dialogul nostru din punctul de unde l-am lasat, cumva, atunci cand am vorbit la Timisoara, intr-un alt interviu. Va intrebam atunci despre tacerea parintilor, dupa ce comunismul s-a sfarsit. Este, intr-un fel, si tema cartii dumneavoastra, "Scara lui Iakov". Dar nu vine tatal si spune: "Fiica mea, am fost comunist, am fost un delator", nu vine bunica sa spuna "Fiul meu, am colaborat cu comunistii", ci lucrurile ies la suprafata, sunt descoperite uneori din intamplare. Ce i-a oprit pe bunici, pe parinti, pe cei din generatia "comunista" sa vina in fata copiilor si sa spuna asta: "Copilul meu, am fost parte a unui regim criminal"?

Principala cauza a tacerii a fost frica. Si ea exista inca. Dar nu e o singura frica, ci mai multe la un loc. Principala frica a omului obisnuit a fost intotdeauna si ramane si astazi frica de putere. Orice cuvant neatent - de la o anecdota la o exprimare critica la adresa celui mai marunt sef, ca sa nu mai vorbim de conducatorii tarii - era crud pedepsita. Si toti taceam ca sa nu suferim represalii.

Este o obisnuinta sociala puternica: chiar acum doua saptamani, un deputat a propus in Duma de Stat un proiect de lege potrivit caruia materialele lipsite de respect fata de putere postate pe Internet sa fie pedepsite cu amenda sau 15 zile de inchisoare.

Asadar, orice posibilitate de dialog intre putere si societate ar deveni, dupa adoptarea acestei legi, periculoasa pentru oricine. Nu pot nici macar sa-mi imaginez ce se petrece in mintea acestui deputat.

Mai e un tip de frica: cel dinauntrul unei familii. Pentru parinti este important sa fie respectati de copiii lor. Este unul dintre principiile educatiei - adultii respectati, care dau exemplu. De aceea, cei mai in varsta ascund de copii tot ce ar putea eroda respectul si dragostea acestora fata de ei. Iti trebuie un mare curaj ca sa-ti recunosti greselile si lasitatea.

Imi amintesc foarte bine un moment in care eu, adolescenta, l-am intrebat pe tata: tata, tu de ce ai intrat in partid? Si el mi-a dat un raspuns fals, dar cumva induiosator: cu cat vor fi mai multi oameni onesti in partid, cu atat acesta va fi mai bun.

Si n-a amintit ca a intrat in partid in 1947, cand tatal lui a iesit din inchisoare si deja incepuse prigoana asupra Comitetului Antifascist Evreiesc, pentru care bunicul meu scria materiale despre situatia internationala ca expert.

Toate acestea le-am aflat mai tarziu, si aceste marturii n-au fost de natura sa-mi imbunatateasca relatia cu tata. Acum, cand el nu mai traieste, am ramas fata de el cu un sentiment de compatimire, de mila: a fost un om slab. O soarta nefericita.

Putem intui uimirea Norei, personajul din Iakov, cand a inteles ca tocmai bunica isi tradase, in fata comunistilor, sotul. Este trauma unui scriitor de care stiu ca v-a legat o prietenie aparte, Peter Esterhazy. Atunci cand tatal sau, cazul cartii, bunica nu si-au spus la timp povestea, adica in timpul vietii, mai pot fi ei intelesi si iertati?

Stiu bine povestea lui Peter Esterhazy. Cand ne-am cunoscut, inca nu-si scrisese cele doua carti in care descria tragedia personala a unui om care isi iubeste si respecta tatal si afla ca acest tata adorat a fost informator.

Nici eu nu scrisesem inca Scara lui Iakov. Iar acum n-o sa mai putem sta de vorba despre asta... Mi-l amintesc foarte bine. Tradarea asta a fost boala sociala a unei generatii. Sa intelegi si sa ierti - e greu, dar e posibil.

Mai mult, mai poate fi recuperata memoria sociala? Va intreb mai concret, societatea rusa a reusit sa recupereze memoria ororilor comuniste, memoria Gulagului, a vietii in dictatura?

Trauma generica a generatiei de oameni care au supravietuit, sa spunem asa, regimului comunist este foarte adanca. Si societatea noastra e foarte departe de vindecare in aceasta privinta. Fireste, e necesara aflarea adevarului despre toate crimele NKVD-KGB. Dar e greu sa te astepti la asa ceva intr-un sistem condus de un fost activist al acestei organizatii.

Daca la inceputul anilor '90 mai exista inca speranta publicarii integrale a tuturor documentelor, acum nu mai avem ce astepta. Desi, trebuie sa recunosc, foarte multe documente au fost deschise atunci. Acum am intrat in "marsarier".

Putem vorbi despre o mostenire genetica, intergenerationala - si apelez aici si la profesia dumneavoastra de biolog - a traumei?

Relativ recent, a aparut o ramura a geneticii care se numeste "epigenetica". Ea cerceteaza tocmai aceasta idee, ca anumite calitati dobandite se pot fixa la nivelul adanc al genelor. Eu sunt un adversar al acestei idei, dar are si sustinatori.

Mie mi se pare ca educatia, scoala si informarea cat mai ampla ar putea schimba acele reactii comportamentale care s-au dezvoltat sub actiunea fricii absolute de sistem.

Exista acest proverb, care spune ca acela care nu isi cunoaste istoria este silit sa o repete. Acesta a fost sensul mai direct al intrebarii mele anterioare. Proverbul se refera, desigur, la societati, la natiuni, dar dumneavoastra il redati parca la acest nivel micro, al individului care repeta trasaturi, gesturi ale tatilor, ale bunicilor. Atunci cand bunica Norei nu si-a spus povestea, ma intreb daca nu cumva i-a privat pe cei de dupa ea de informatii folositoare in fata unei puteri politice rele.

Sigur, bunica a lipsit-o pe Nora de o informatie pe care ea o considera periculoasa. Dar exista o responsabilitate personala a fiecarui om - omul e obligat sa-si raspunda singur la intrebarile pe care i le ridica viata, sa nu se increada intotdeauna in punctul de vedere al parintilor, in opinia generala sau in vocile de la radio sau de la televizor.

Nora nu a avut deloc problema opozitiei fata de putere, ea era artist, iar chestiunea relatiei dintre artist si putere este doar vag atinsa in acest roman.

De Iacovul biblic este legat visul scarii ingerilor. Pe scara lui Iacov, titlul cartii - asa e in romana si la fel e in franceza - ingerii coboara din cer pe pamant. E o scara de interval, de legatura intre cer si pamant, asadar. V-ati gandit la simbolismul aceasta biblic cand ati ales titlul?

Trebuie sa privim cu atentie icoana Scara lui Iacov. Ea ofera o imagine putin diferita de cea care se naste din citirea episodului biblic despre visul patriarhului Iacov.

In traditia crestina noi vedem imaginea omului - sau a sufletului sau - care urca o scara spre cer, si niste forte ceresti pe care le numim demoni incearca sa-l arunce de pe aceasta scara, iar altele, pe care le numim ingeri, il ajuta sa se tina pe ea.

Noi, oamenii moderni, proiectam aceasta metafora si asupra vietii pamantesti a omului - fie urcam, intarindu-ne si sentimentul demnitatii personale, si intelegerea conceptelor de bine si rau, fie coboram, refuzand ceea ce consideram a fi adevar. Si aici foarte importanta este atitudinea omului fata de acest proces, masura in care avem constiinta propriului drum.

"Scara lui Iakov" este despre oameni prinsi intr-o istorie rea, dar care nu sunt lasati singuri doar de istorie, ci si de cei dragi. Familia Norei nu e o familie unita. Nu traiesc practic unul langa celalalt, nu sunt un zid afectiv, desi se stiu o familie, iar Nora isi ingrijeste parintii, in preajma mortii acestora. Pot oamenii sa ramana cu adevarat impreuna, sa se cunoasca unul pe celalalt bine, intr-un regim politic rau, intr-o dictatura?

Eu cred ca pot. E foarte tentant sa dai vina pe un regim nefavorabil pentru lasitatea si lacomia ta. Dar eu cunosc - sau ar trebui sa spun am cunoscut, fiindca cei din generatia aceea au murit cu totii - asemenea oameni loiali, devotati parintilor si copiilor lor, care nu si-au renegat rudele supuse represiunii si au facut tot ce-au putut sa le ajute, sa le scoata din inchisoare.

Valorile umane - prietenia, loialitatea, iubirea - s-au dovedit de multe ori mai presus de imprejurari. Anna Andreevna Ahmatova a avut relatii incordate cu fiul ei, Lev Nikolaevici Gumiliov, dar cand el a fost arestat, primind o sentinta grea, ea nu l-a renegat, ci a facut tot ce-i statea in puteri sa-l scape de inchisoare.

Un fapt trist, de care nu putem sa nu pomenim, este ca statul se comporta inuman si crud, determinandu-si cetatenii sa-i urmeze exemplul. Dar nu a reusit intotdeauna. Din pacate, destul de des...

Omul are intotdeauna posibilitatea sa-si ia propriile decizii, diferite de ceea ce i se propune...

E aceasta tema si in Romania: masura cu care judecam generatia din comunism. A fost Marusia un om rau in totalitate, iar Iakov un om bun absolut?

Nu, sigur ca nu. Fiecare om e ca un sac plin cu marfuri diferite. Are in el si marfuri bune, de calitate, si mai proaste, si bune de nimic. Si depinde de fiecare ce anume va scoate din sufletul sau si va infatisa lumii.

Pana la urma, Ludmila Ulitkaia, cum reusesti sa te salvezi de propria genealogie? Pana unde iti este viata predeterminata de trecutul familiei tale? Pentru ca am vorbit despre scara lui Iacov din Biblie, exista aceasta filosofie ca un copil poarta in el pacatele parintilor.

Geneticienii moderni cred ca circa 50% din personalitatea noastra e determinata de materialul genetic, de acele calitati pe care le primim de la stramosi, iar cealalta jumatate e determinata de educatie, scoala, mediu. Ideea ca pacatele parintilor vor cadea asupra copiilor imi displace profund.

Mai mult, imi displace si ideea crestina a pacatului originar. Dar aceasta este o tema teologica, n-o s-o abordam acum.

Da, viata noastra este determinata in mare masura de cum au fost parintii nostri atat din perspectiva genetica, cat si morala. Sa ne concentram insa pe aspectele pozitive.

In familia mea a fost un strabunic minunat, ultimul evreu credincios din familia noastra care se rusifica treptat; era un adevarat dreptcredincios - un om complet lipsit de lacomie, modest si iubitor, care niciodata, conform marturiilor rudelor, nu a comis nici cea mai vag indoielnica fapta. Din fericire, mi-l amintesc. Si a mai fost uluitoarea bunica Elena, cu care am comunicat ani indelungati, pana la moartea ei. N-am auzit-o nbiciodata ridicand vocea, n-am auzit niciodata de la ea o singura vorba rea la adresa cuiva.

Haideti sa ne orientam spre aceia dintre stramosii nostri care au fost minunati. Oricine are astfel de bunici, unchi sau matusi...

Despre Ludmila Ulitkaia

Ludmila Ulitkaia, una dintre cele mai importante si apreciate voci ale literaturii contemporane, s-a nascut intr-un sat din Urali in 1943. Dupa ce isi ia licenta in bio-logie la Universitatea din Moscova, lucreaza in cadrul Institutului de Genetica.

La sfarsitul anilor '70 se angajeaza consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova si scrie scenarii de film. Primul sau roman, Soniecika (1995; Humanitas, 2004), ii aduce instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurta la Premiul Booker pentru Literatura Rusa si recompensat cu premiile Medicis etranger si Giuseppe Acerbi.

Urmatorul roman, Medeea si copiii ei (1996; Humanitas Fiction, 2014), ii sporeste renumele cu o noua nominalizare la Premiul Booker, pe care si-l adjudeca in 2001 pentru Cazul Kukotki, roman incununat si cu Premiul Penne (2006) . Inmormantare vesela (1997; Humanitas, 2005), unul dintre cele mai apreciate romane ale autoarei, este tradus in peste douazeci de limbi.

De acelasi succes se bucura volumul de povestiri Fetitele (2002; Humanitas Fiction, 2013), precum si romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas, 2005) si Al dumneavoastra sincer, Surik (2003; Humanitas Fiction, 2008), castigator al mai multe premii: Romanul anului 2004 in Rusia, Premiul National pentru Literatura in China (2005) si Grinzane Cavour in Italia (2008) . Daniel Stein, traducator (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost incununat cu premiile: Bolsaia Kniga (Marea Carte), Parintele Alexandru (Germania, 2008) si Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor (Franta, 2011) . In 2010, Ulitkaia publica bestsellerul Cortul verde, tradus in romana cu titlul Imago (Humanitas Fiction, 2016), iar in 2015, Scara lui Iakov (Humanitas Fiction, 2018) . Cartile Ludmilei Ulitkaia s-au vandut pana in prezent in peste trei milioane de exemplare. In 2013 i s-a acordat distinctia Officier de la Legion d'honneur si in 2014, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatura Europeana.


Editia in limba romana, Foto: Radu Sandovici


"Scara lui Iakov", publicat la Editura Humanitas in limba romana, este roman-parabola, o cronica de familie cu accente autobiografice traversand un secol de istorie tumultuoasa, in care vocea care se impune apartine unei femei. In 2016, "Scara lui Iakov" a castigat, in cadrul Premiilor Bolsaia Kniga, Locul al treilea si Premiul cititorilor. Este tradus in peste douazeci de tari.


Urmareste Ziare.com si pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Ziare.com.

Sursa: Ziare.com

Articol citit de 9648 ori

Urmareste Ziare.com pe

Urmareste stirile Ziare.com pe Facebook
10 comentarii
Ordoneaza comentariile:Standard |Calitate |Numar Voturi |Recente

e un film Trozki, rusii au inceput sa spuna cu voce tare

cine au fost aia care au omorat, prigonit ... culmea e ca urmasii lui Trozki si Beria arata spre rusi

 

ce este de facut in Rusia

Pentru ROMANIA este mai bine sa fie dictatura in Rusia, sa nu fie democratie. Rusia nu se va dezvolta corect si bine pana ce nu va fi o guvernare competitiva si cu oameni foarte inteligenti. Doar Moscova, Sankt Petesburg si cateva mari metropole ruse pot face fata cu bine in lumea actuala.

Taci putin...'fro' 15 ani...te aude lumea

. Ce este de facut in RUSIA NU E TREABA ta.

Ce trebuie, trebuie facut...incontestabil!

Democratia ruseasca :)))

Esti pe bune man ?

Talent dublat de constiinta

O scriitoare talentata care are si constiinta civica.

Cati scriitori romani se pot lauda cu asta?

 

mdaaa!

se vede nostalgia rusilor pentru yeltzin.
spionul putin le-a stricat toate socotelile si de aia ia scazut approval ratings de la 80% dupa anexarea crimeei la 66% in prezent.
arata-mi un leader occidental cu cel putzin 50% approval ratings.
evident nu-i potzi multzumi pe totzi. exemple sunt cate vrei , romania , frantza, anglia , US etc. asa lucreaza democratzia.

Scriitoarea intervievată in materialul de mai sus arată că

principala frică a omului obișnuit din Rusia este și astăzi frica de putere. Și dă un exemplu cum puterea intreține această frică: chiar acum două săptămani un deputat a propus in Duma de Stat un proiect de lege potrivit căruia materialele lipsite de respect față de putere, postate pe internet, să fie pedepsite cu amendă sau cu 15 zile de inchisoare. Scriitoarea rusă vorbește și despre trauma generației care a supraviețuit dictaturii comuniste, a bunicilor și părinților care nu au curajul să le spună copiilor lor că au fost delatori. Pentru a se vindeca, societatea rusă are nevoie să afle adevărul despre toate crimele săvarșite de NKVD-KGB. Dar, conchide doamna intervievată, e greu să te aștepți la așa ceva intr-un sistem condus de un fost activist al acestei organizații. In orice caz, Rusia nu este o democrație și din acest punct de vedere mi se pare mai apropiată de China și Coreea de Nord decat de Franța, Anglia sau SUA. Din această cauză, comparațiile sondajelor din Rusia cu cele efectuate in aceste din urmă țări sunt riscante.

 

Bunicii si parintii nostri,

care mai sunt, aici la noi sau in Rusia, "tac" ptr. ca niciodata nu au dus-o mai elegant si mai bine ca acum. Si asta nu luat in comparatie cu vestul, ci local intre ieri si azi, ei se simt acum fara grija zilei de maine ; Razboi, foamete, etc. De dimineata pana seara, vezi batrani tot cautand si tot marsaluind , prin autobuse, banci, dar mai ales la cumparaturi, in supermarcheturi, si intorc si destorc fructele, imbracamintea, sculele, alimentele , ai zice ca au atati bani ca nu au ce face cu ei. Este fals ca batranii sunt necajiti. O duc f. bine si le vad cosurile pline mereu , de ma intreb cum e posibil ca doar si eu am ceva posibilitati. Cum sa faca gura caciulatul, ptr. ca acum are si blugi are si sapcalie rap si ii trimite baiatul din Spania in fiecare luna gologani ptr. carciuma din colt? Hai sa fim seriosi, batranii sunt f. fericiti, nu le mai trebuie nimic si le convine "oscioarele" guvernantilor. O sa mai treaca zeci de ani, cand s-o strica totul, noile generatii sa faca ceva si "sa traga in teapa", un Dragnea, Codrin Stefanescu, Radulescu, Badalau, Toader, Serban Nicolaie, Nicolicea sau Iordache.

 

Cine vrea sa retraiasca asemenea momente ?

Putini supravietuitori ai inchisorilor si lagarelor comuniste au povestit in scris sau prin viu grai calvarul prin care au trecut si nu fiindca le e frica ci pentru ca nu mai vor sa retraiasca acele momente cumplite. Este ca un sistem de auto-protectie.

 

DACA TACEAU,

era perfect! Dar ei nu au tacut si nu tac! Cei care mai sunt in viata! Dimpotriva! Merg la vot si voteaza, vanzadu-si copii si urmasii! Din 4 in 4 ani, de 30 de ani incoce! In Romania! Pe altarul aceleiasi iluzii, in numele melancoliei dupa propria tinerete! Si acum, am prieteni care, in fata acestui gen de evidenta, izbucnesc furios :"ce bine era pe vremea lui Stalin!" Da, dragilor, frica de moarte cheama amintirile trecutului! de regula, a partii celei mai fericite din propria viata! Iar pentru bunicii si parintii nostri, inevitabilul melancolic a fost oferit pe vremea lui Stalin! Profesorul CRIMEI, ramas nepedepsit!!! P.S. Priviti in Romania, au trecut 30 de ani de cand stapanii lui Ilici il protejeaza de bratul lung al Legii! E bine merci, mananca o pensie de CRIMINAL, in stare de libertate!!!

 

Platforma pentru solutionarea online a litigiilor