Europa, intre SUA si China - numaratoarea inversa

Cu fiecare summit care are loc pe batranul continent, la Bruxelles, Cannes sau in orice alt loc care trezeste nostalgia vremurilor bune, Europa ne aduce aminte de celebrul slagar intitulat "Numaratoarea inversa", lansat acum 25 de ani. De o formatie care, culmea - sau premonitoriu? - se numea exact asa: "Europa". Ce se intampla oare cu continentul care a fost leaganul democratiei si, pana nu demult, farul calauzitor al progresului in lume?

Statele Uniunii Europene au astazi, in 2011, datorii suverane de 9.800 de miliarde de euro. Problema cu cifrele este ca, atunci cand devin foarte mari, pot confuza pe cei neobisnuiti cu abstractiunile matematicii. Sa ne imaginam, asadar, o flota cu zeci de nave, toate incarcate pana la refuz cu bancnote de 100, 200 sau 500 de euro. O flota pe care scrie "Europa" si care este astazi in pericol de a avea soarta pe care a avut-o Titanicul acum - alta cifra intersanta - 99 de ani.

Datoria de 9.800 de miliarde de euro reprezinta 80% din PIB-ul UE. Dupa ce a fost "iertata", la 27 octombrie, de 100 de miliarde de euro din datoriile sale, Grecia a ajuns la un nivel de indatorare de 120% din PIB. Ceea ce inseamna ca, per ansamblu, UE nu sta decat putin mai bine decat Grecia. Diferenta reala este ca pentru Bruxelles, Berlin si Paris "jocurile" se desfasoara la cu totul alt nivel decat pentru Atena si au o cu totul alta miza.

Rezultatele recentului Summit G-20 de la Cannes, pe coasta "de azur" a Frantei, au fost, prin contrast cu locatia, de un gri deprimant pentru Europa. Premierul grec George Papandreou a fost "mancat" la micul dejun, urmare nesabuintei sale de a se "juca de-a referendumul" cu deciziile Consiliului European din 27 octombrie. Era, de altfel, perfect previzibil: toti politicienii europeni intuisera ca liderul socialistilor greci foloseste bricheta in depozitul de benzina si trebuie oprit.

La Cannes, aducerea la realitate a lui George Papandreou a fost, insa, partea cea mai usoara. Cariera politica a acestuia s-a incheiat, iar viitorul guvern de "uniune nationala", care se va forma la Atena, nu va avea decat unica solutie de a aplica masurile de austeritate draconice cerute de Germania si Franta. Dincolo de poliloghia politico-mediatica, un fapt se evidentiaza cu prioritate: incepand din decembrie 2011, salariile si pensiile din Grecia vor fi platite, conditionat, de Germania. Guvernul grec nu mai are niciun cent pentru asa ceva.

Germania avea deja doua protectorate in Balcani - Kosovo si Muntenegru - acum va avea trei. Este drept, cel de-al treilea protectorat tocmai obtinut - Grecia - este ceva mai mare dar, la limita, digerabil. Problemele au fost insa "pasate" din Grecia in Italia.

Din cele 9.800 de miliarde de euro datorate de natiunile europene, 2.000 revin Italiei, adica putin peste 20% din total. In limbaj "popular", aceasta inseamna ca extinderea "scenariului grec" dincolo de Marea Adriatica va insemna finalul Europei asa cum o stim acum.

In acest moment, nu exista in cadrul Fondului European de Stabilitate Financiara (FESF) bani pentru a acoperi 50% din datoriile Italiei si nici macar pentru a acoperi 25% dintre acestea. Silvio Berlusconi a anuntat "masuri dure de austeritate" care vor permite, in urmatorii 3 ani, "economii" de 15 miliarde de euro. Un calcul simplu ne arata ca, pentru rambursarea celorlalte 1.985 de miliarde va fi nevoie de 397 de ani. Vor astepta creditorii Italiei atat? Dar italienii oare ce parere au?

Cifrele ascund insa, intotdeauna, intrebari si concluzii extrem de "politice". Italia are 60 de milioane de locuitori, de 23 de ori mai putin decat China, care dispune de o rezerva strategica valutara reprezentand echivalentul a 3.200 de miliarde de euro. Cu alte cuvinte, 60 de milioane de italieni au facut datorii care reprezinta 62% din tot ceea ce au reusit sa acumuleze, muncind din greu, pe salarii mici si sub supravegherea atenta a unui regim politic de mana forte, 1.300 de milioane de chinezi.

Ar fi interesant sa auzim interpretarea data acestor cifre de apologetii "modelului social european". Care ar trebui sa explice, de asemenea, si cauzele exodului industriilor europene in China si restul Asiei.

Europa a ajuns "Regina Lumii" in secolul 19 cu ajutorul a doua forte: industria, dar si educatia, care a cultivat mandria de a apartine "culturii europene" si avangardei civilizatiei.

Politicienii vremurilor noastre le-au distrus, voluntar, pe amandoua, si se lamenteaza acum, la Cannes, in fata unui posibil dezastru. Industriile europene (cu exceptia partiala a celor germane si britanice) au plecat in Asia, dar toate universitatile europene predau in continuare, asiduu "relativismul cultural" si "morala cu geometrie variabila", prezentate insidios, si absolut fals, ca produse derivate ale "tolerantei". Se mai indoieste cineva, in aceste conditii, de deznodamant?

Ce vrea China, in schimbul ajutorului?

La Cannes, Europa relativista a fost boxata "stereo" in formatul G-20, de FMI si de China. FMI a afirmat ca finanteaza state, nu "entitati juridice". Pozitie usor de inteles: in fata competitiei globale cu China, SUA nu au de gand sa epuizeze rezervele strategice ale FMI pentru a salva Italia si, posibil, Spania. De la semnarea Tratatului de la Roma, in 1957, obiectivul final al "integrarii europene" a ramas marele mister al Europei. Niciun politician european nu a simtit nevoia, vreodata, sa explice in mod clar incotro se indreapta acest vehicul: spre o Uniune de state nationale suverane, spre o confederatie, spre o federatie dupa modelul SUA sau sper un un super-stat centralizat sub controlul birocratiei de la Bruxelles?

Aceasta ambiguitate, desigur deliberata, costa astazi enorm. Dupa cum la fel de mult costa si ambiguitatea privind "limitele Europei". Cum poate Europa sti cine este si in ce crede, daca nu se poate hotari nici macar cu privire la limitele ei geografice?

China si-a prezentat si ea conditiile pentru eventuala participare la "majorarea" FESF, iar faptul ca acestea sunt dure nu ar trebui sa oripileze pe nimeni: rezervele valutare strategice ale Beijingului sunt de 3 ori mai mici decat datoriile suverane cumulate ale statelor din UE. Iar China are, in acest moment, o problema clasica de divergenta a vectorilor de interes strategic: interesele economice prioritare privesc Europa (ajunsa treptat o piata de desfacere a produselor chineze), in timp ce interesele politico-militare privesc SUA si Asia de sud-est.

Pentru a-si alimenta resursele absolut necesare competitiei globale cu SUA, China are nevoie de relatiile comerciale cu Europa, care in afara de consumul pe datorie mai exceleaza doar in 3 domenii: ONG-uri, idei "liberale" si tehnologii de varf. Dintre acestea, China este interesata, desigur, doar de tehnologiile de varf, pe care Europa i le-a refuzat pana acum, pe temeiul posibilelor aplicatii militare ale acestora.

Pentru a participa, cu bani gheata, la salvarea zonei euro, China cere recunoasterea sa ca "economie de piata" si ridicarea restrictiilor la achizitionarea de tehnologie de varf din Europa. Aceste conditii ar echivala cu acceptarea de catre statele vest-europene a rolului de piete de desfacere docile pentru produsele chineze (inversand perfect rolul avut de China, in secolul 19, fata de Europa), dar si a unui rol de sprijinire a Chinei in competitia globala cu SUA.

Dureroasa dilema pentru Europa, ai carei lideri, in loc sa-si conduca popoarele, s-au transformat in samsari. La orizont se profileaza fie o mega-austeritate, fie sfarsitul actualelor regimuri politice, fie amandoua.

Cum se compară prețurile carburanților din România cu cele din restul țărilor Uniunii Europene

Benzinăriile afișează prețuri mai mari la combustibil începând de vineri, 19 aprilie. Prețurile ridicate pentru benzină și motorină au reprezentat motive de dezbatere și au fost, în...

Samsung se află în plin proces de dezvoltare a unui nou chipset: Exynos 2500

Samsung se află în plin proces de dezvoltare a unui nou chipset, Exynos 2500, care promite să fie o versiune îmbunătățită a modelului actual, Exynos 2400. Noul procesor este proiectat...