Daca cineva si-a imaginat ca lucrurile s-au linistit in Europa doar pentru ca politicienii, analistii si presa si-au rarit, in primele 3 luni ale lui 2012, referirile la "dezastrul iminent", atunci s-a inselat. A fost doar o pauza tactica necesara adevaratilor lideri ai Europei pentru a aduna si pune "in dispozitiv" banii necesari trecerii la etapa urmatoare.
In decembrie 2011, Italia si Spania ajunsesera sa-si vanda obligatiunile de Stat cu dobanzi de 7-8%, ruinatoare si considerate un indicator de faliment iminent. State ca Italia si Spania, minate de deficte bugetare cronice, tolerate zeci de ani de politicienii lor, nu au, astazi, alta posibilitate de a-si acoperi cheltuielile (plata datoriilor mai vechi si a dobanzilor acestora, plus uriasele plati "sociale" pe care singure si le-au legat de gat) decat vanzand obligatiuni de Stat oricui are bani de investit.
Si fiindca vorbim de sume astronomice, de zeci si sute de miliarde de euro, bancile private si fondurile de investitii ("pietele de capital") sunt cele care cumpara, aproape integral, emisiile de astfel de obligatiuni. Pastrand acelasi reper temporal, decembrie 2011, observam ca, in cele 3 luni care au trecut de atunci, Italia a vandut noi obligatiuni de stat in valoare de peste 100 de miliarde de euro, iar Spania cam jumatate din aceasta suma. Surpriza, insa, vanzarile au avut loc la dobanzi de 3-4%, valori apropiate de cele dinainte de izbucnirea crizei.
Explicatia nu rezida in vreun brusc fior umanist si altruist care a strafulgerat sistemul bancar european, ci in decizia Bancii Centrale Europene (BCE) de a injecta pe piata o imensa masa monetara. De la inceputul anului, presedintele BCE, Mario Draghi, a aprobat, fara tam-tam mediatic, imprumutarea bancilor private din zona euro, la dobanzi foarte mici (aproximativ 1%), cu aproape 1.000 de miliarde de euro. BCE a imprumutat acesti bani, in conditii extrem de avantajoase, cu un scop precis: abilitarea bancilor private din Europa de a continua cumpararea obligatiunilor italiene si, in subsidiar, spaniole si franceze.
Pentru cine sunt avantajosi banii ieftini?
Avantajele nu sunt, insa, chiar pentru toata lumea. In primul rand, BCE si-a servit propriile interese, aruncand pe masa, cand situatia devenise disperata, asul de pica - mama tuturor tiparnitelor, masina de fabricat euro.
La sfarsitul lui 2011, situatia era critica si mentinerea BCE in spiritul si litera misiunii sale fundamentale ("asigurarea stabilitatii preturilor din zona euro") ar fi echivalat cu falimente in lant ale bancilor europene si intrarea mai multor state din zona euro in insolventa (adica in incapacitatea de a face platile curente, pentru ca, tehnic si contabil vorbind, sunt falite demult). Or, daca zona euro s-ar prabusi, BCE si-ar pierde insasi ratiunea de a exista. Iar orice institutie si orice birocratie, odata infiintate, vor face tot ceea ce le sta in putere pentru a-si justifica si salva existenta.
Al doilea grup avantajat de manevra "discreta" a BCE este cel al bancilor private, confruntate cu spectrul falimentului in 2011, dupa un deceniu de creditare irationala si iresponsabila. Luarea de credite de la BCE, cu dobanda (politica, evident) de 1%, si imprumutarea ulterioara a Italiei sau Spaniei cu 4%, prin intermediul cumpararii obligatiunilor de Stat ale acestora, reprezinta nu numai o gura de oxigen pentru banci, dar si o afacere excelenta.
Al treilea grup avantajat, doar in aparenta insa, este cel al statelor care, urmare a injectarii de catre BCE a 1.000 de miliarde de euro in sistemul bancar, au putut in primul trimestru din 2012 sa se finanteze cu dobanzi la jumatea celor de la sfarsitul lui 2011. Partea buna este ca 4% este o dobanda mai buna decat 8%.
Partea proasta este ca manevra BCE, desi a salvat temporar zona euro, are doua efecte colaterale serioase: scufunda si mai mult statele in capcana dependentei de imprumuturile garantate suveran facute pe "pietele de capital" si avariaza serios cusca in care este inchis monstrul inflatiei.
Pentru ca toate partile interesate - BCE, bancile private si politicienii - stiu exact unde duce spirala deficitelor si creditelor, nici nu se pune problema ca statele cu probleme din zona euro sa scape de purgatoriul asanarii finantelor publice.
De fapt, creditorii au o dilema. Nu-si doresc ca statele respective sa-si rezolve problemele atat de bine incat sa revina acolo unde erau acum 100 de ani, cand rulau excedente si aveau mainile libere, fata de situatia de azi cand rostogolesc datorii si sunt cu spatele la zid. Daca statele si-ar reveni cu adevarat, cine ar mai avea nevoie de banci?
Pe de alta parte, nici nu pot lasa starea finantelor publice din state precum Italia, Spania sau Franta sa se degradeze in continuare, pentru ca scaparea lucrurilor de sub control ar antrena in prabusire si bancile, si poate mai mult decat bancile.
Trei surori latine, dar in ce ordine?
Cele trei mari surori latine din zona euro sunt vitale avansarii "proiectului european", orice ar insemna acesta (pentru ca nimeni nu l-a explicitat vreodata pe intelesul popoarelor europene), deci nici una poate fi lasata sa ajunga in situatia in care se afla deja Grecia si Portugalia. Singura mare intrebare este in ce ordine vor fi ele introduse la "tratament".
Italia este singura dintre cele trei care a trecut de la democratie la "tehnocratie". Are un Premier - Mario Monti - desemnat prin proceduri misterioase, dar investit in disperare de cauza de Parlamentul de la Roma, fara prea multe comentarii. Domnul Monti a adoptat unele masuri de austeritate, mai curand timide, dar fiind un produs tipic al mediilor financiar-bancare internationale si al elitelor de la Bruxelles, este de presupus ca nimeni nu-l va presa, cel putin nu acum, sa aplice o austeritate reala care i-ar subrezi pozitia politica. Cu Mario Monti, Italia a castigat putin timp, pe care Spania si Franta nu il au.
In Franta, mai mult decat in Italia, nicio masura rela de austeritate nu s-a adoptat dupa izbucnirea crizei. Motivul este evident: nimeni si nimic nu l-ar fi putut determina pe Nicolas Sarkozy sa treaca la treaba, cand grija lui majora este sa fie reales. Presedintele francez a vorbit mult, patetic, despre inmormantarea statului social si multiculturalismului dar, concret, nu a facut nimic.
Franta este o piesa mult prea importanta in actualul angrenaj european pentru a i se aplica "metoda tehnocrata greco-italiana", ceea ce inseamna insa ca dupa alegerile prezidentiale francezii trebuie sa se astepte la "distractie" maxima, indiferent daca seful statului se va numi Sarkozy sau Hollande.
Intelegem, astfel, de ce Spania a fost urcata prima pe rampa, fara intarziere si fara posibilitate de sustragere. La Madrid se afla un guvern politic de dreapta, care a castigat clar ultimele alegeri, deci numai bun sa incerce un program sever de austeritate. Daca popularitatea dreptei se va prabusi dupa aceea, socialistii sunt prezenti, oricand doritori sa revina. Iar, daca nici stanga nu va mai fi considerata capabila, un "tehnocrat" ultra-competent - trade mark Mario Monti & Lucas Papademos - va fi rapid identificat si instalat la comenzi, fara indoiala.
In 2011, Spania a avut un deficit bugetar catastrofal, de 8,5% din PIB. Pentru a incerca sa-l aduca, in 2012, la nivelul oricum foarte mare de 5,3%, guvernul spaniol a anuntat, zilele trecute, o serie de masuri care au provocat deja o greva generala si tulburari in marile orase: inghetarea salariilor bugetarilor, indexarea pensiilor strict cu rata inflatiei, reducerea cheltuielilor materiale ale ministerelor si agentiilor de stat cu 17 - 50%, cresterea unor taxe si impozite, cresterea pretului la electricitate cu 7% si a pretului la gaze cu 5%.
Multi economisti spanioli considera deja nerealist obiectivul reducerii deficitului la 5,3% din PIB, iar masurile de austeritate anuntate ca fiind periculoase economic si politic. Dintr-o perspectiva romaneasca, se observa usor ca salariile din Spania au fost lasate la nivelul existent, la fel ca TVA-ul.
Pe de alta parte, cresterea serioasa a tarifelor la utilitati, la fel ca si cresterea continua (mai putin mediatizata) a pretului benzinei, alimentelor, tarifelor de transport etc., nu numai in Spania dar in toata zona euro, anunta intrarea intr-o perioada de inflatie care va reduce serios puterea de cumparare a europenilor, obligati astfel, cu concursul BCE, sa acopere "gaurile negre" provocate de politiceni si banci in ultimul deceniu.
Spania va intra in aceasta cura de austeritate pentru a economisi 27 de miliarde de euro in bugetul pe 2012. Sa comparam aceasta cifra cu cele 800 de miliarde care reprezinta datoria sa suverana, dar sa incercam si sa ne imaginam ce va trebui sa faca viitorul presedinte francez in fata unei datorii suverane de 1.700 de miliarde. Vara lui 2012, ca si "sezoanele politice" ulterioare, se anunta foarte fierbinti.