Despartirea. De ce pleaca Marea Britanie din UE si ce va urma

Actele sunt semnate. Peste doar cateva zile, Regatul Unit va parasi Uniunea Europeana, dupa 47 de ani de apartenenta. Este o despartire care va avea urmari importante, pe mai multe planuri si, cel mai probabil, pentru mai multe generatii.

Analizele si teoriile consacrate pana in prezent au identificat cinci mari cauze pentru care s-a ajuns aici. Voi explica insa in acest articol ca, dincolo de: 1. populismul politic britanic al ultimului deceniu 2. greseala uriasa a lui David Cameron (care a mizat, neinspirat, pe ideea ca nu va trebui in cele din urma sa faca referendumul promis inainte de alegerile din 2015, datorita unei preconizate coalitii de guvernare cu liberalii, de care nu a mai avut insa nevoie pentru ca a obtinut nesperat majoritatea absoluta, mizand apoi, la fel de neinspirat, pe o victorie in referendumul din iunie 2016) 3. criza migratiei aparuta exact in acei ani ai dezbaterii Brexitului (2015-2016) 4. forta retelelor sociale (care au "imputernicit" peste noapte segmentul neinformat al poporului, luandu-l direct din pub si conferindu-i statut de vector de opinie in viata politica) si 5. tabloidizarea spatiului public (care a scazut mult calitatea si responsabilitatea dezbaterii politice si intelectuale a temei, mutand accentul de la dezbaterea intre "cei care cunosc bine" la show-ul ieftin pentru "cei care nu cunosc sau cunosc foarte putin"), atat de des incriminate ca principalele aspecte favorizante ale Brexitului, dincolo deci de toate acestea, care sunt certe, mai este totusi si altceva.

Vom pune asadar in discutie un alt factor declansator al marii optiuni strategice de iesire din UE, un aspect chiar mai profund, mai puternic si mai stabil decat cele volatile ori contextuale mentionate mai sus. Unul cat se poate de serios, pe care nici macar englezii rezonabili, care nu au facut parte din tabara militanta pro-Brexit si nu s-au lasat inselati de prostiile lui Nigel Farage, de curentul populist de pe Facebook sau de tabloide, nu il neaga. Si care este mai putin inteles aici, pe continent. Pentru ca majoritatea europenilor nu cunosc si nu inteleg etosul britanic (sau mai bine zis englezesc), adica un anumit tip de mandrie si convingere istorica privind statutul imperiului britanic in lume si modul in care "li se pare normal" sa fie tratati de altii, care uneste discret si nemarturisit englezii nativi din insula Britaniei, de la elitele conservatoare cu pretentii aristocratice la bautorii roscovani de bere si whisky din pub.

Se incheie pe 31 ianuarie 2020 inca un capitol al lungii si complicatei istorii a relatiilor Marii Britanii cu Europa, insa nu si istoria in sine a acestor substantiale si inevitabile legaturi, o istorie care va continua, nu stim deocamdata sub ce forma. Atat UE cat si Marea Britanie vor supravietui divortului, dar nu fara consecinte. Ambele pot trai una fara cealalta, chiar daca nu la fel.

Britaniei i-a placut intotdeauna sa aiba influenta si ingerinte pe continentul european (uneori marete si eroice, alteori perfide si divizante, dupa cum ii erau interesele proprii) dar nu si invers, nefiind niciodata in istoria sa milenara - de dupa cucerirea normanda si domnia lui William I (Cuceritorul) din secolul al XI-lea - in situatia in care legislatia si politicile interne si externe ale Londrei sa fie controlate, monitorizate, ajustate si limitate din exterior, dintr-un centru de putere mai mare. Chiar daca aveau o mare influenta la Bruxelles si reprezentanti bine insurubati in pozitii cheie ale aparatului birocratic comunitar, majoritatea englezilor nu au putut accepta ideea ca Regatul Unit isi pierduse deplina suveranitate, intrand practic sub controlul reglementarilor si deciziilor UE. Aceasta UE este si va ramane pana la sfarsitul ei, oricum am lua lucrurile, un construct esentialmente franco-german. Sa revedem istoria rivalitatii franco-britanice, sute de ani de concurenta si confruntare pentru suprematie versus doar patru decenii de integrare, o batalie a paradigmelor inegala ca forta de sedimentare in timp si in mentalul colectiv.

O Mare Britanie intrata sub controlul politic definitiv al francezilor si germanilor, a caror vointa insumata la Bruxelles Londra si-a dat seama ca nu o va putea rasturna niciodata, a devenit treptat ghimpele de neacceptat in mentalul colectiv al englezilor nativi.

Reciproca este si ea valabila. Uniunea Europeana, despre care se spune uneori, desigur speculativ, ca ar reproduce idealul marelui Imperiu Carolingian si apoi al Sfantului Imperiu Roman de Neam Germanic, va functiona de buna seama si fara Londra, asa cum a functionat pana in 1973. Din perspectiva continentala, singura tara esentialmente indispensabila Proiectului European este Germania, dupa cum am mai explicat cu alte ocazii. Integrarea Marii Britanii in UE nu a fost totala nici dupa 47 de ani de la aderare, nu doar referindu-ne la Zona Euro si Spatiul Schengen, fata de care au preferat sa ramana in afara, ci si la alte clauze opt-out pe care si le negociasera britanicii inca din perioada Thatcher si a Actului European Unic din 1986. Timpul a fost prea scurt pentru ca Marea Britanie sa fie complet "sudata" la angrenajul franco-german iar cei cinci factori favorizanti ai Brexitului mentionati in introducere (populismul, greseala lui Cameron, criza migratiei, retelele sociale si tabloidizarea politicii britanice) nu au facut decat sa alimenteze sentimentul unei majoritati a englezilor ca au pierdut partida europeana in favoarea Frantei si Germaniei si sa grabeasca ruptura de Bruxelles.

Urmarile Brexitului se vor simti mai mult pe insula decat pe continent, dar vor fi, cu siguranta, sesizabile de ambele parti. Blocul european pierde a doua mare economie pe care o avea in interiorul sau, precum si o putere militara si nucleara cu loc permanent in Consiliul de Securitate si cu un prestigiu global inca semnificativ (politic, economic, cultural, stiintific, academic, intelectual etc.), in timp ce Regatul Unit isi va vedea diminuata considerabil capacitatea de a influenta politica si economia lumii si chiar va disparea complet din procesul decizional si de influenta pe plan european.

Prin decuplarea de la "multiplicatorul de influenta globala" care era UE pentru ei, Marea Britanie va ramane cel mult o putere de nivel mediu (nici in prezent nu mai prinde Top 5, fara a mai numara si UE in ansamblu), dar mai ales va intra intr-o perioada de turbulente ale credibilitatii monarhiei si unitatii regatului, care se vor agrava in anii urmatori, odata cu succesiunea la tron si cu insistenta miscarii suveraniste scotiene, realimentata acum de noul argument politic.

Coplesitoarea majoritate a analizelor Brexitului facute pe continent indica populismul politic britanic drept principala cauza a deciziei de parasire a Uniunii Europene. Este doar partial adevarat. Sigur ca populismul a contat mult. Dar nu a fost doar atat. Ideile lui Nigel Farage nu au aparut din senin. Terenul propice pentru proliferarea lor exista deja, asa cum se intampla cu fiecare versiune a populismului, specifica unei natiuni. Britanicii simteau de ani buni ca nu mai detin controlul, ca nu mai pot actiona in deplina suveranitate iar UE insemna o "schema de putere" negociata in anii '50 de Franta si Germania si ale carei reguli trebuiau sa le urmeze, chiar si cu exceptiile pe care le obtinusera. Pentru o fosta Mare Putere, care tragea sforile in toata lumea, o asemenea constatare nu poate fi decat frustranta si umilitoare. Nigel Farage si apoi factiunea pro-Brexit a conservatorilor nu au facut decat sa puna problemele economice si sociale reale din insula, majoritatea rezultate din guvernarile trecute de la Londra, pe seama politicilor Bruxelles-ului, sa toarne gaz si sa aprinda focul mandriei si orgoliului ranit al englezilor semidocti sau sfertodocti, adica exact al celei mai periculoase categorii de cetateni ai oricarei societati, care nu sunt ignorantii totali (macar aceia nu au pretentia ca stiu si atunci ii asculta pe cei care stiu), ci cei care stiu ceva despre o anumita tema dar stiu foarte putin sau gresit, insa cred ca stiu totul si sunt detinatorii adevarului. Acestia sunt victimele sigure ale populismului. Acestia sunt cei care au facut diferenta la vot in iunie 2016 si pe care Facebook-ul si tabloidizarea i-au facut sa se simta puternici, destepti si indreptatiti sa decida viitorul Marii Britanii.

Instinctiv, britanicii au realizat ca, in cadrul UE, in pofida tuturor clauzelor opt-out obtinute de Londra in deceniile trecute, si chiar de Cameron in 2014, Marea Britanie intrase treptat sub controlul indirect al nucleului franco-german si tot ce facea tara lor trebuia sa fie in acord cu standardele, normele si regulamentele europene, care sunt obligatorii pentru statele membre. Iar Londra nu avea nicio sansa sa ajunga vreodata "sa faca jocurile" la Bruxelles (asa cum le facuse in Europa, multa vreme inainte de epoca integrarii), neputand trece de statutul unei rezistente tenace permanente la deciziile impuse de Paris si Berlin. Daca pe fondul acestei perceptii (altminteri corecte) s-au adaugat iluziile regasirii maretiei Regatului Unit, vandute de Nigel Farage si Boris Johnson unei majoritati a englezilor care refuza sa inteleaga ca lumea s-a schimbat iar tara lor nu va mai fi niciodata o Mare Putere care va conduce lumea, plus o opozitie laburista foarte slaba, excesiv deplasata spre socialism si lipsita de carisma, vom intelege de ce nu a existat dupa 2015 la urne nicio alternativa serioasa la conservatori si la Brexit.

Ce va urma

Concluzionand, sa incercam sa intelegem ce ar putea urma. In primul rand, din perspectiva economica si financiar-bancara, pentru ca pe dimensiunea aceasta s-a insistat mult cu ideea unei caderi masive in City, nu cred ca impactul va fi foarte puternic si pe termen lung. Dupa o eventuala fluctuatie de 1-2 ani, moderata ca intensitate, data de incertitudinile investitorilor si de unele relocari de companii, economia Marii Britanii isi va reveni. Sigur, exista teoretic si scenariul unei crize economice globale, care, suprapusa cu Brexitul, ar putea face timp de cativa ani situatia economiei britanice ceva mai dificila, din cauza dependentei brusc crescute de pietele externe (spre deosebire de UE, care se poate baza in mare parte pe propria piata de 400 de milioane de cetateni), dar pe termen mediu si lung cred ca nu vor fi efecte economice dramatice.

In al doilea rand, decuplata de "multiplicatorul" de putere soft al UE, influenta politica globala si europeana a Marii Britanii va scadea mult. In UE, Londra aproape ca nu va mai conta in fata nucleului franco-german, aceasta fiind una din marile erori de judecata ale Brexitului. O contractie a influentei Regatului Unit se va simti si la nivel global, caci pozitiile Londrei vor trebui intotdeauna aliniate fie cu cele ale Washingtonului, fie cu cele ale Bruxellesului (ma indoiesc de coordonari si compatibilitati cu Moscova sau Beijing), pentru a castiga greutate si a fi luate in considerare pe plan international. Marea Britanie este o tara relativ mica (67 de milioane), fara sa fie o putere militara impresionanta sau o economie uriasa. Imperiul britanic este istorie. Epoca victoriana a apus. Flota lor nu mai cucereste lumea. Revolutiile tehnologice, stiintifice, economice, (post) capitaliste, (post) industriale sau (post) liberale nu mai au demult ca punct de pornire Anglia. Fara o alianta puternica cu SUA sau cu UE, Marea Britanie va incepe sa fie ignorata in marile dosare ale agendei globale. In fond, de ce sa mai tii cont de ce spune Marea Britanie, dupa iesirea din UE? Ce parghii de actiune majore ar mai avea Londra? Chiar si speranta unui mare Acord de liber schimb cu SUA este limitata ca eficacitate si exceptionalism, atata timp cat se pare ca UE va semna chiar mai repede decat Marea Britanie un Acord economic si comercial cu Statele Unite. Cred ca Londra supraestimeaza argumentul reorientarii strategice si economice spre SUA si va fi curand dezamagita de rezultate. Trump va ramane Trump, chiar daca in ultimii ani a incurajat guvernul de la Londra sa se desprinda mai repede de UE. Dar nu le va face niciun cadou britanicilor. Presimt ca va veni repede momentul in care Marea Britanie va realiza ca tot Acordul cu UE este cel mai important ca pondere in economia proprie si anticipez ca Londra va trebui sa plateasca un pret major pentru accesul la piata unica europeana, dupa incheierea perioadei de tranzitie, pe 31 decembrie 2020.

Chiar daca deocamdata Marea Britanie isi reafirma angajamentul in NATO pentru securitatea europeana, cu timpul se va observa scaderea fireasca a interesului Londrei de a cheltui semnificativ pentru acordarea de garantii de securitate unui teritoriu dominat politic si economic de UE. Ramane de vazut daca o ipoteza mai veche de-a mea, aceea a unui Tratat de aparare colectiva incheiat de natiunile de limba engleza (SUA, Canada, Marea Britanie) cu tarile pro-americane din Europa Centrala si de Est (deci un NATO II, interpus intre Europa de Vest si Rusia) se va concretiza in urmatorii 5-10 ani, odata ce NATO I nu va mai iesi din "moartea cerebrala" cu care l-a diagnosticat Macron acum cateva luni sau franco-germanii insisi vor decide sa decupleze de la aparate bolnavul (alianta transatlantica) si sa isi faca propria armata europeana, autonoma de puterea militara americana. Londra pandeste o astfel de oportunitate de a reveni cu un rol activ in Europa, tropaind pe pod alaturi de elefantul american, dar perspectiva unui astfel de nou proiect strategic depinde bineinteles de ce se va intampla in urmatorii ani in relatia SUA-UE.

Cel mai mare risc pentru Regatul Unit il reprezinta posibila dezintegrare. Desi respinsa acum de premierul Boris Johnson, miscarea suveranista scotiana va reveni curand, intarita de iesirea nedorita din UE. Mai devreme sau mai tarziu, un viitor guvern de la Londra tot va trebui sa accepte referendumul de independenta cerut masiv de scotieni. As mai privi cu atentie si spre Australia, mai ales dupa succesiunea la tron, sa vedem cu cat entuziasm va accepta supunerea fata de noul rege de la Londra.

O mare problema o va constitui structura sociala a Marii Britanii, tipul de societate britanica post-Brexit. Bun, intelegem ca vor inchide granitele si vor trece curand la politica de imigratie pe baza de punctaj (acceptand doar resurse umane calificate), dar asta nu rezolva aspectele legate de piata muncii. Nevoia de foreigners este mare, in pofida discursului politic. Englezii nativi nu mai spala demult pe jos. Forta de munca europeana nu va mai fi la fel de tentata de Marea Britanie, daca europenii vor pierde beneficiile sociale pe care le conferea automat calitatea de "comunitari". Pe de alta parte, cei mai buni si mai ambitiosi studenti din universitatile lor nu mai sunt demult englezii, ci chinezii, urmati de indieni, est-europeni etc. Asta se va vedea in urmatorii 5-10-20 de ani, in tot mai multe pozitii importante detinute de alogeni. Societatea britanica s-a schimbat, primarul Londrei este Sadiq Kahn, un pakistanez la generatia a doua. Sunt transformari ireversibile, pe care tabara Brexit doar isi inchipuie ca le va opri sau intoarce la ce a fost candva societatea britanica. Anglia nu poate fi globala si izolata in acelasi timp.

In fine, din punct de vedere cultural, intelectual si academic, Marea Britanie va ramane importanta, universitatile britanice fiind inca un atu foarte puternic al prestigiului Regatului Unit in lumea intreaga. Acest mare popor are inca, din fericire pentru soarta lui, o uriasa resursa umana de calitate si o cantitate de inteligenta, competenta si bun simt care poate compensa decizia gresita a Brexitului, luata intr-un moment unic, in care alinierea astrelor a fost cat se poate de nefavorabila traditiei rationalitatii britanice.

Pe scurt, tabloul privind locul si rolul Marii Britanii dupa Brexit nu are nimic din entuziasmul festivist al lui Boris Johnson, care va trage focuri de artificii in noaptea de 31 ianuarie, dar nici nu prevede un dezastru pentru britanici. Economia britanica se va reechilibra structural in maxim doi ani, datorita resurselor financiare, umane si de infrastructura importante de care dispune. Londra va pierde insa definitiv statutul de Mare Putere globala. In cel mai rau caz, va pierde si Scotia, dar pentru Anglia nici chiar aceasta perspectiva a contractiei teritoriale si de influenta externa nu va fi sfarsitul lumii, atata timp cat nivelul de viata in insula nu va scadea.

Peste inca o generatie politica, dupa trecerea valului populist si a iluziilor privind regasirea grandorii Regatului Unit prin despartirea de UE, in insula va reaparea miscarea proeuropeana, de tipul celei care a dus, la inceputul anilor '70, la alaturarea Marii Britanii blocului european. Ramane de vazut cum va arata Uniunea Europeana atunci, pentru ca si pentru UE urmeaza o perioada de transformari inevitabile.

Valentin Naumescu este conferentiar doctor abilitat in domeniul relatii internationale la Facultatea de Studii Europene a Universitatii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca si presedintele asociatiei Initiativa pentru Cultura Democratica Europeana (proiectul Romania Europeana).

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Ungaria dă asigurări că susține aderarea deplină a României la Schengen. Măsurile decise în urma vizitei lui Cătălin Predoiu la Budapesta VIDEO

Ungaria va continua să susţină accederea României în spaţiul Schengen cu frontierele terestre în acest an, a transmis ministrul Afacerilor Interne, Cătălin Predoiu, în urma unei...

Kelemen Hunor, atac la PSD și PNL: "Cu chiu cu vai, au găsit un candidat comun şi acum îl abandonează. O bâlbâială politică de neiertat"

Retragerea candidatului coaliţiei PSD - PNL pentru Primăria Capitalei reprezintă o "bâlbâială politică de neiertat", consideră Kelemen Hunor, preşedintele UDMR. "Este o situaţie din...