Lumea in care noi ne-am nascut a inceput sa se schimbe rapid in ultimele zeci de ani. Geografia, pe care o credeam impartita intre diferite tari, a inceput sa devina fluida si sa "coboare" la nivel "regional", simultan cu "urcarea" la nivel continental.
Din ce in ce mai mult, Uniunea Europeana se doreste o paradigma complet noua in istorie, in sensul in care este construita pe trei niveluri decizionale: uniunea-statul national-regiunea de dezvoltare. Impartirea statelor nationale in regiuni de dezvoltare a avut atat o motivatie politica (cresterea gradului de coeziune la nivel local si cresterea ponderii deciziei locale in majoritatea problemelor de interes), cat si (sau mai degraba) una economica (atributul dezvoltarii si al investitiilor se deplasa catre local, pe principiul " regiunile isi pot gestiona mai bine dezvoltarea decat natiunile uneori prea mari").
Probabil ca regionalizarea statelor ar fi putut sa indulceasca amarul diluarii statalitatii clasice dar, cu siguranta, era programata sa reduca diferetele uriase de dezvoltare dintre regiunile aceluiasi stat. Dupa zeci de ani de la "regionalizare", constatam un rezultat paradoxal: decalajele dintre noii membri ai Uniunii Europene si cei vechi (Europa vestica clasica, UE-15) s-au redus simtitor, in vreme ce decalajele dintre regiunile aceleiasi tari au crescut, alimentand frustrari si patriotisme regionale desuete.
Ce sunt regiunile? Entitati uneori suprapuse unor entitati istorice, alteori artificial desenate, numite pompos NUTS (adica "Nomenclature of territorial units for statistics") si nu sunt destinate statisticilor, desi numele o indica.
Exista o ierarhie dispusa pe trei niveluri: NUTS-1 (regiunile majore socio-economice), NUTS-2 (regiunile de baza pentru aplicarea politicilor locale) si NUTS-3 (regiunile mici, pentru activitati specifice). Din punct de vedere al politicilor concrete regionale, Europa este impartita in 276 regiuni NUTS-2 si acestea sunt practic, noile entitati in care "proiectantii" Uniunii Europene vor sa ne imparta.
Prin definirea lor, regiunile sunt expresia puternica a unei vointe politice cu semnificatii majore: in multe state, acestea sunt vechile entitati medievale sau chiar pre-medievale, entitati minate de puternice conflicte cu vecinii de acelasi tip; in alte state, cum este si Romania, desenarea unor asemenea entitati nu se suprapune pe realitati istorice, dar devine complicata atunci cand este vorba de asa-numitul "tinut secuiesc", de exemplu.
Italia, de exemplu, este impartita in 21 de regiuni cu corespondent istoric (Piemonte, Lombardia, Veneto etc), marul discordiei fiind regiunea Trentino Alto-Adige (numita si SudTirol, pentru corectitudine politica).
Spania, la randul sau, are 19 regiuni, toate suprapuse peste micile principate medievale care au fost unite sub glorioasa coroana a Regilor Catolici in secolele XII- XV, prin eliberarea treptata de sub ocupatia araba. Una dintre aceste regiuni este si Catalonia, un mic principat de la granita cu Franta, intrat de aproape un mileniu in componenta regatului aragonez (1150, la casatoria lui Ramon Berenguer IV cu Petronila de Aragon) si devenit parte a Spaniei la 19 octombrie 1469, cu prilejul uniunii dinastice dintre Isabella I a Castiliei si Ferdinand al II-lea al Aragonului (Regii Catolici, ambii odihnindu-se in somptuoasa catedrala din Granada, la doi pasi de Alhambra eliberata de ocupantul maur).
Inca de la fondarea (1951) Comunitatii Otelului si Carbunelui (prima Uniune Europeana), aceasta avea de rezolvat problema "Mezzogiorno", adica sudul sarac al Italiei (actualele regiuni Campania, Puglia, Basilicata, Calabria, Sicilia); asa cum se indica in lucrarea "150 anni di statistiche italiane: Nord e Sud 1861-2011, A. Giannola, A. Lepore, R. Padovani, L. Bianchi e D. Miotti, Bologna, il Mulino, 2011, pp. 403-451", in 1951, PIB/capita in sudul sarac al Italiei era la nivelul de 53% fata de cel din nordul industrializat al tarii, pentru a ajunge la 61% in 1971 si a cobori la 59% in 2009, adica o pastrare a decalajelor istorice.
Dar in Spania? In lucrarea "Evolucion de la convergencia en PIB per capita entre las Comunidades Autonomas Espanolas desde los ano Ochenta " de Macarena Hernandez Salmeron de la Universitatea Pablo de Olavide din Sevilla, se indica evolutia PIB/locuitor in regiunile spaniole, din 1980 pana in 2004: in regiunea Madrid a crescut de la 116% la 124% fata de media nationala, in Catalonia a crescut de la 107% la 109%, dar in Castilla la Mancha a scazut de la 73% la 72%, in Galicia de la 82% la 75%, in Andalucia a ramas la 64% etc.
Ei bine, dupa anul 2005, Uniunea Europeana a luat foarte in serios aceasta problema si politicile regionale si-au accentuat profilul, iar regiunile au capatat si mai multa putere in cheltuirea fondurilor structurale, sperandu-se ca astfel disparitatile la nivel national se vor atenua. Rezultatul este sugestiv indicat in diagrama de mai jos:
Ce indica hartile de mai sus (performantele din 2004 si 2014 comparate la nivel regional)? Regiunile bogate au devenit si mai bogate, dar au ramas aceleasi. Iar cele sarace au devenit si mai sarace si au ramas aceleasi. Saracia Sudului Italiei s-a generalizat, cuprinzand si Sardinia, iar saracia in Spania s-a extins de la Extrenadura in tot sudul, cuprinzand Andalucia si Castilla La Mancha.
Ultimele date disponibile (de la Eurostat) ne indica in 2015 o situatie similara:
Practic, dupa atatia ani de eforturi de regionalizare, dupa aproape 1000 de miliarde de euro cheltuite prin intermediul regiunilor, pentru programe sofisticate, de atenuare a diferentelor, am ajuns exact de unde am plecat: inegalitati foarte mari de dezvoltare economica in interiorul statelor nationale: cele mai bogate regiuni europene sunt capitalele nationale (cu Londra vestica detasandu-se la peste 167.500 euro/locuitor in metodologie comparabila, PPS, dar si cu West Wales la doar 19.000 euro/locuitor), cu Madridul aproape dublul Andaluciei (35.400 euro/locuitor fata de 19.200 euro/locuitor), cu un nord italian foarte performant (Trentino Alto Adige la 42.400 euro/locuitor, Lombardia la 36.400 euro/locuitor, Vale d'Aosta si Emilia-Romagna la 35.000 euro/locuitor), foarte departe de sudul lipsit de stralucire (Calabria, Campania, Sicilia la doar 17.000 euro/locuitor), cu Ile de France la peste 50.000 euro/locuitor si cu Languedoc-Roussillon, Picardy, Limousin, Lorraine si Franche-Comte la 22-23.000 euro/locuitor.
Romania are o situatie demna de manual al dezechilibrelor, cu regiunea Bucuresti-Ilfov la un ametitor nivel de 39.400 euro/locuitor (peste Madrid, Roma, Berlin etc), dar si cu 4 regiuni (jumatate de tara) printre cele mai sarace 25 de regiuni europene!
Concluzia trista este aceea ca regionalizarea "de sus in jos" a Uniunii Europene a accentuat sau, in cel mai bun caz, a pastrat decalajele de dezvoltare si performanta din interiorul statelor nationale, amplificand frustrarile pe baze provinciale si alimentand tendintele separatiste ale unor regiuni bogate, mai ales din statele sudice.
Cu alte cuvinte, regionalizarea nu a adus atenuarea decalajelor, dar a indus secesionism si a dinamitat constructia statelor nationale, producand episoade gen "Catalonia", din care cu greu se va putea iesi prea curand.
Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.
Ne mai chinuim asa cati ani pana-ce statele sarace se mai... Vezi tot