Despre "cartile mari ale lumii" si despre "cartile-vaccin" Interviu cu Gabriel Liiceanu

Sunt carti care intra in lume cu incapatanare si forta, pentru a functiona apoi ca un vaccin care ii protejeaza pe oameni de cele mai mari si perfide rele, cum este raul totalitar.

Asa a ajuns pe biroul lui Gabriel Liiceanu, la Editura Humanitas, manuscrisul Anitei Nandris-Cudla, o femeie cu trei clase din Bucovina de Nord, care, intoarsa din lagarul siberian, a scris povestea supravietuirii in fata ororii sovietice intr-o limba romana fara "echivalent in cultura noastra".

20 de ani in Siberia. Amintiri din viata este una dintre cartile cele mai autentice si tulburatoare, care pun in fata cititorului felul in care oamenii pot rezista dezumanizarii unei dictaturi.

Iar a aduce asta in mintea cititorilor inseamna a le pune la dispozitie parghiile care sa ii ajute sa recunoasca din timp si sa impiedice ca vietile sa le fie confiscate de un regim politic abuziv.

"Cred ca nimeni pe lume nu a reusit sa etaleze intreaga noblete a fiintei umane doar cu mijloacele lingvistice pe care ti le pun la indemana trei clase primare", spune Gabriel Liiceanu, intr-un interviu eveniment, in care vorbeste despre cei 30 de ani ai Editurii Humanitas.

Gabriel Liiceanu, exista o carte pe care sa o iubiti mai mult, dintre cele aparute la Editura Humanitas, in ultimii 30 de ani? O carte care sa nu stea in mod obligatoriu pe un raft de onoare, dar pe care sa o cautati cel mai des in biblioteca.

Nu, nu exista asa ceva, pentru ca nici nu cred ca poate sa existe. Mintea noastra are stari, apetituri, interese momentane, desigur intr-un orizont de preocupari bine conturat. Exista insa altceva in casa mea: o biblioteca pe peretele din dreptul patului, pe ale carei rafturi se afla toate cartile pe care le admir, care m-au hranit si la care ma intorc periodic.

Ele sunt deosebite de cele din biroul in care lucrez in timpul zilei.

Eu citesc cu precadere seara, inainte de a adormi. Si acolo, in dormitor, am la indemana tot ce s-a cernut de-a lungul anilor ca lectura esentiala si care imi atata, la rastimpuri, poftele.

Cartile care m-au ajutat cel mai mult sa inteleg lumea. Indiferent din ce directie a cunoasterii vin autorii lor: scriitori, istorici, politologi, filozofi, oameni de stiinta... Am dat, in diferite ocazii (se afla si in Povestea insulei Humanitas asa ceva), franturi din liste cu titluri pe care le consider importante pentru oricare dintre noi.

Spuneti-mi atunci si daca exista si "o mare nedreptatita", o carte care nu a reusit sa ajunga la acel succes de marketing despre care se vorbeste astazi, desi prin substanta ei ar fi avut toate datele sa fie o reusita.

Da, am numit-o in mai multe randuri. Cartea lui Heinrich Zimmer, Regele si cadavrul. Povestiri despre biruinta sufletului asupra raului, in minunata traducere a lui Sorin Marculescu. Autorul, indolog faimos, influentat de Jung, a murit la 53 de ani (in 1943), exact cand ajunsese in perioada de creatie maxima.

E cartea unui erudit apt sa transforme cunoasterea inalt-specializata intr-o bijuterie literara. Nu stiu daca a mai reusit cineva sa "hermeneutizeze" mituri (legende indiene, in cazul de fata), scotand la suprafata intreaga lor bogatie sapientiala.

Trebuie sa fi avut si manuscrise care sa fi surprins, semnate de nume care nu va spuneau nimic. Manuscrise care, odata deschise, v-au indemnat sa le puneti imediat in circuitul cultural. Insotite sau nu de un crap.

Buna intrebare. Dar vedeti ca lumea care nu a citit Povestea insulei Humanitas nu stie la ce va referiti, asa ca spun eu. Primul manuscris care mi-a intrat in biroul de la Humanitas in februarie 1990 era insotit de o mica "atentie": un crap de 8 kilograme.

Acum, adevarul e ca nu exista fericire mai mare pentru un editor decat sa scoata la lumina capodoperele literare ascunse in culisele istoriei. Acestea sunt momente de gratie editoriala. A dat peste mine aceasta fericire inca de la bun inceput, cand nepotul Anitei Nandris, doctorul Gheorghe Nandris din Sibiu, mi-a pus in brate jurnalul siberian al matusii lui, taranca dintr-un sat bucovinean, femeie cu trei clase.

Paginile acelea, ascunse de Anita in podul casei vreme de doua decenii dupa intoarcerea din Siberia, reprezinta poate cea mai tulburatoare marturie istorica legata de comunism si de bestialitatea lui sovietica: 20 de ani in Siberia. Amintiri din viata. Auziti ce titlu genial: "Amintiri din viata"!

Caci atarna greu viata Anitei Nandris. Era doldora de amintiri cumplite. Cartea e scrisa intr-o limba romana care - in chip propriu - nu are echivalent in cultura noastra. Cred ca nimeni pe lume nu a reusit sa etaleze intreaga noblete a fiintei umane doar cu mijloacele lingvistice pe care ti le pun la indemana trei clase primare.

Apoi, cu nimic mai prejos este marturia tarancii din Nucsoara, Elisabetei Rizea, pe care, in anii '50, securistii au torturat-o ca sa spuna unde se ascundeau partizanii. Iar ea rezista, facandu-si cruce cu limba.

Multe dintre manuscrisele de care vorbiti au intrat in editura din sertarele unor supravietuitori ai lagarelor si inchisorilor comuniste, de pilda Bellu Silber, Adrian Oprescu - nume necunoscute public pana sa le fie editate cartile. Un soc, literar si documentar deopotriva, a fost cartea lui Gheorghe Florescu, Confesiunile unui cafegiu, care a atins un tiraj final de 44.000 de exemplare. Sunt apoi zecile de debuturi - roman, jurnal, proza scurta, eseu.

Spuneti in Povestea insulei Humanitas ca miza editurii, mai ales in primii ani, a fost aceea de a crea un fel de bariera rezistenta la intoxicatia ideologica oficiala din care tocmai iesiseram, ca aducand cititorilor carti din cultura universala, carti interzise sau cenzurate, ei vor dezvolta anticorpi in fata minciunii si, in cele din urma, a oricarei forme de dictatura. A ajuns Romania sa aiba aceasta bucata sociala rezistenta la propaganda, la minciuna, la - folosind termenul de astazi - fake news?

Nimeni nu va poate raspunde dand cifre de genul acesta: da, iata, un milion cinci sute treisprezece persoane si-au limpezit mintea gratie acestor carti. Si nici nu se poate spune cu cat mai mare ar fi fost handicapul actual fara existenta acestor carti.

Insa sigur e ca o parte din generatiile care au crescut avand acces la titlurile Humanitas nu a mai putut fi manipulata prin formidabila campanie de dezinformare in masa din aceste trei decenii.

Sunt convins, de pilda, ca volumele lui Lucian Boia sau Neagu Djuvara publicate la Humanitas in "anii tranzitiei" au pus istoriografia romana pe alta orbita, au scos istoria din spatiul propagandei nationalisto-securisto-ceausiste, asezand-o pe teritoriul stiintei, ceea ce inseamna al cunoasterii adevarate.

Se poate sa fie admirata ingeniozitatea raului? Va pun aceasta intrebare plecand de la episodul pe care il povestiti, cel despre falsificarea cartilor, o idee care, relatata unor straini veniti in vizita la Guvern - prim-ministru era Calin Popescu Tariceanu -, i-a facut pe acestia sa fie incercati de un usor sentiment de admiratie.

Bineinteles ca se poate sa fie admirata ingeniozitatea raului! Nu ati vazut cu ce aviditate ne uitam la filmele cu hoti geniali care dau spargeri spectaculoase? Imi amintesc de un film incantator din anii '60, Cum sa furi un milion, cu Peter O'Toole si Audrey Hepburn.

Dar una e sa traiesti ingeniozitatea raului privind pe un ecran si cu totul altceva s-o ai sub ochi ca regula de existenta a unei societati. Altfel spus, sa-i suportam noi efectele zi de zi. Daca e sa plecam urechea la limba rea a lui Cioran, ar trebui sa credem ca romanii "exceleaza prin negativ".

Gabriel Liiceanu, iubirea cu care ii portretizati pe cei din anturajul Humanitas - Vlad Russo, celalalt Vlad, Zografi, Lidia Bodea, Denisa Comanescu - mi-a amintit de Declaratie de iubire si de ideea "zidului afectiv" cu care omul se inconjoara ca sa poata face fata, spuneti, "la frecarea vietii". A functionat astfel Editura Humanitas?

Nu e bine sa abuzam de cuvantul "iubire", pentru ca il descarcam de excelenta lui. Nu se iubeste la tot pasul. Nu poti iubi zeci sau sute de oameni in acelasi timp. Selectia iubirii e severa si pentru ca nu prea e posibil indeobste sa traiesti la o temperatura atat de inalta.

Firmele nu functioneaza pe baza de iubire. Humanitas are 200 de angajati. Eu nu pot sa le pretind acestora sa ma iubeasca si nici ei mie nu-mi pot pretinde sa-i iubesc pe toti: important e sa ne respectam unii pe altii. Pot avea relatii de prietenie cu cativa dintre ei si ei, de asemenea, pot sa-si faca prieteni in jur.

Dar nu iubirea, repet, e liantul intr-o firma, ci increderea intr-un ideal si impartasirea a ceea ce poarta numele de "valori ale firmei": cinstea, profesionalismul, pasiunea... De iubit, pot mai degraba, daca-mi permiteti alaturarea cuvintelor, sa te iubeasca "distant" cititorii, publicul, pentru ca resimt ceea ce faci ca pe un bine pentru ei.

Se poate atunci spune ca mai degraba invidia si ura pe care le-ati pus in miscare v-au validat social, asa cum se intampla in societatile inca "avariate". Iar ura primara e legata tocmai de Humanitas si de prietenia cu Andrei Plesu. Am depasit anii acestia ai urii?

Ura si iubirea sunt aici un tandem. Ura e zgomotoasa, se manifesta, injura in gazete, se revarsa de pe ecranele televiziunilor, se organizeaza, devine campanie etc. Iubirea in sens larg, ca adeziune afectiva, e tacuta, nedeclarata, nestiuta. Se manifesta si ea, sporadic insa, la targuri de carte, la lansari, cu ocazia unor conferinte, in cronici de carte (cate mai exista).

Ura insa, fiind mai vizibila, mai mahalagioaica, devine, intr-o societate inca avariata in care ea este cultivata anume (ca strategie de partid sau de guvernare), un etalon al reusitei: sunt urat de lichele, deci sunt pe drumul bun. Ura m-a validat social, cum spuneati, in primul rand, in ochii mei. Ea a devenit un instrument de masura al reusitei.

Eu nu sunt urat pentru ca sunt prieten cu Plesu sau el pentru ca e prieten cu mine. Suntem invidiati sau urati fiecare pe cont propriu. Nu prietenia ii deranjeaza pe denigratorii nostri. Eu cred ca sunt urat pentru optiunile mele politice sau morale, poate pentru reusitele in care, privindu-se, altii isi vad ne-trebnicia, pentru un anume mod de a spune lucrurilor pe nume si asa mai departe.

Biografia Humanitas merge umar la umar cu biografia Romaniei postcomuniste. Comunismul, scrieti in aceasta carte, "lasa intotdeauna in urma lui o tara de reinventat". Spunand asa, acordati o importanta deosebita imaginatiei: cum anume poate fi reinventata tara? De ce anume e nevoie, care e mecanismul?

Nu, biografia Humanitas nu merge umar la umar cu biografia Romaniei. Merge in raspar. De aici si metafora "insulei Humanitas". Eu cred, cu toata modestia, ca Humanitas e ceva bun si ca viata ei de pana acum a fost frumoasa.

Nu cred insa lucrul asta si despre Romania din acesti 30 de ani. De aceea, motto-ul la Povestea insulei Humanitas este acest citat din Lucian Boia: "Daca tara intreaga si ar fi gasit drumul cum l-a gasit Humanitas din primul moment, fara nici o sovaiala, am fi avut astazi o alta Romanie".

Acum, cum poate fi reinventata o tara care a trecut prin patru decenii si jumatate de comunism? Nu imaginatia lipseste, ci punerea in practica a solutiei. Daca comunismul a insemnat promovare dupa dosar, deci contra-selectie, incompetenta, slugarnicie, cumetrie si nepotism, a reinventa societatea inseamna a anihila toate aceste criterii de promovare si a reveni la criteriul meritologic.

Numai ca asta e greu de infaptuit, pentru ca gastile sunt deja facute si adanc implantate in celula societatii. Ce guvern va avea vointa, stiinta si putinta de a infaptui acest act de chirurgie la scara nationala si de a indeparta tumorile?

Primele carti pe care eu le-am citit, aparute la Editura Humanitas, si care m-au asezat pe un drum din care s-au desprins apoi altele, au fost legate de oroarea comunismului. Am citit Fenomenul Pitesti al lui Ierunca, apoi jurnalele Monicai Lovinescu si pe cel al lui N. Steinhardt. Au fost carti esentiale pentru generatia mea, cea care avea cativa ani cand comunismul a cazut. Fiica mea, Aletheia, are 17 ani. Care dintre cartile lumii sunt esentiale generatiei ei?

Toate cartile mari ale lumii. "Cartile mari ale lumii" au fost selectate in chip natural de timpul istoriei. Istoria culturii nu retine si nu trece mai departe decat produsele de varf ale fiecarei generatii, cele care au fost esentiale pentru crearea si cultivarea unei "naturi umane" unice.

Caci dincolo de indivizi, culturi si popoare diferite, exista un numitor comun al omenirii, o definitie a umanului si valori general-umane. In "marile carti" a fost depozitata excelenta fiecarei generatii si, astfel, patrimoniul omenirii. Din cauza asta lectura e formativa, te modeleaza omeneste.

Apoi, pe langa "marile carti ale lumii", mai exista si cartile-vaccin: cartile care te apara de cel mai mare rau al omenirii, de marul otravit al comunismului, de acel cantec de sirena care excita "pasiunea egalitara" (Thierry Wolton) si care-ti susura in ureche ca putem intra in paradis aici, pe pamant.

Crezuta, impartasita si pusa in practica, aceasta uriasa utopie sfarseste intotdeauna cu munti de cadavre si iti arata ca, atunci cand vrei sa instalezi paradisul, obtii infernul pe pamant. Nu exista societati perfecte, ci doar societati bune.

Asadar, generatiei fiicei dumneavoastra i-ar prinde bine sa citeasca volumele din seria "Procesul comunismului" de la Humanitas, nu doar ca sa cunoasca trecutul si ca sa afle de ce grozavii e capabila la o adica sublima specie umana (noi, la scoala, eram crescuti cu aceasta retorica de doi bani a lui Gorki: "Omul, cu O mare, ce minunat suna acest cuvant!", acelasi Gorki care afirma: "E normal ca puterea muncitoreasca si tara-neasca sa-si extermine dusmanii ca pe niste paduchi."), ci ca sa-si apere viitorul de cea mai mare cumplitenie a omenirii.

Tot Thierry Wolton e cel care a spus: a fi anticomunist nu e o atitudine politica, ci una morala. Si ce om de bun simt n-ar vrea sa fie, social vorbind, moral?

Răspunsul lui Piedone pentru Ciolacu: ”Mă duc, pe cuvântul meu, în prăpastie”. Primarul Sectorului 5 acuză un blat la București

Cristian Popescu Piedone a exclus o retragere din cursa pentru Primăria Capitalei, după o solicitare făcută în acest sens de președintele PSD. Marcel Ciolacu i-a sugerat lui Piedone să își...

Gabriela Firea, acuzată că joacă ”la două capete”. Candidat AUR: ”Nu se decide dacă îşi doreşte să fie primar sau europarlamentar”

Mihai Enache, candidatul AUR la Primăria Capitalei, îi cere Gabrielei Firea să oprească jocul politic "la două capete" şi să se retragă de pe lista PSD - PNL pentru alegerile...