Ziare.com

Daca lumea ar avea un Eurovision al victimelor, Israel si Palestina s-ar lupta pentru primul loc Interviu cu scriitorul israelian Etgar Keret

de Magda Gradinaru
Luni, 04 Iunie 2018, ora 10:23

   

Daca lumea ar avea un Eurovision al victimelor, Israel si Palestina s-ar lupta pentru primul loc Interviu cu scriitorul israelian Etgar Keret
Etgar Keret scrie proza scurta, cu un umor colosal si greu, pentru ca sub primul invelis stai in camera marilor probleme ale umanitatii.

Am vorbit cu scriitorul si regizorul israelian despre cum arata binele si raul in conflictul israelo-palestinian si ce inseamna pentru cei prinsi in conflict decizia lui Donald Trump de a reloca ambasada SUA la Ierusalim, dar si despre cum oamenii isi spun lor insisi acele povesti care le dau dreptate si in care mereu altii sunt baietii rai.

Etgar Keret este un mare umanist. Intelegi asta atunci cand iti vorbeste cu delicatete despre raul din oameni, care nu e niciodata transant si care poate fi depasit, daca fiecare dintre noi am face un pas in spate, pentru a vedea ambele parti ale povestii, in acelasi timp. Asta crede si despre conflictul israelo-palestinian, unde Israelul a deveni Goliat, desi narativul ii spune ca e David, dar asta nu inseamna ca palestinenii, mai vulnerabili, vor renunta la lupta.

Decizia presedintelui Trump, insa, de a muta ambasada SUA de la Tel Aviv la Ierusalim, nu e nici despre Israel, nici despre Palestina, crede Keret, ci tocmai despre America abdicand de la rolul de mediator de pace in Orientul Mijlociu.

Acest dialog urmeaza celui cu un scriitor libanez care isi asuma cauza si ideologia palestiniana, Elias Khoury, si care spune o parte decupata a povestii.

Citeste si Povestile vor castiga si in Israel, chiar daca decizia lui Trump ar putea aduce alti 100 de ani de razboi si moarte - Interviu cu scriitorul libanez Elias Khoury

- Etgar Keret, povestiti in volumul autobiografic, intitulat Sapte ani buni, despre povestile pe care vi le spuneau parintii cand erati mic. Iar povestile tatalui aveau mereu o lectie, spuneti, despre nevoia disperata a omului de a gasi bunatatea in cele mai neplauzibile locuri. Dati-mi un exemplu de bine care poata sa apara, iata, si acolo unde pare ca nu mai este loc.

Cred ca povestile pe care tatal meu mi le spunea cand eram copil erau intotdeauna despre prostituate, mafioti sau betivi.

Si eu intrebam: "Tata, ce-i aia o prostituata?" Iar el imi raspundea ceva de genul: "Este o persoana pe care o platesti ca sa stea cu tine si sa te asculte cand ii spui despre problemele tale"

"Bine, si mafiotii ce sunt?" "Sunt acei oameni care iau bani si de la cei care nu le sunt datori."

Povestile erau asadar despre oameni care faceau lucruri extreme, dar cumva ajungeai sa-i iubesti, chiar daca nu faceau fapte bune. Asa ca de la o varsta frageda m-am obisnuit cu ideea ca rolul povestirilor era de a face un fel de lobby pentru umanitate. Nu de a te convinge ca raul e de fapt bine - asta e rolul propagandei -, ci de a te face sa intelegi de ce se intampla pana si lucrurile cele mai rele, sa pricepi din ce colt al sufletului omenesc pot aparea. De ce mintim? De ce inselam? De ce uram? E ca atunci cand ai puterea de a privi la un lucru, de a-i constientiza defectele, dar, fara a le nega, reusesti sa-i vezi si partea frumoasa.

- M-am intors recent din Israel, unde am intalnit des aceasta imagine, a tatalui (cel mai adesea) care ii vorbeste copilului mic. Nu intelegeam, fireste, ce anume ii spune, dar m-a uluit rabdarea si acest vorbit permanent. Ce rol are povestea in relatia dintre parinti si copii?

Cred ca noi asta facem mereu, ne spunem povesti. Ce facem de fapt cand ne apucam sa povestim ceva? Ne uitam in jur, la multimea de fapte din jurul nostru, le alegem pe acelea ce ni se par relevante, si incercam sa le unim, punct cu punct. Povestea, naratiunea, sunt in esenta feluri de a incerca sa intelegi lumea.

Cand esti parinte, tu esti interfata dintre copil si lume. Si trebuie sa-l ajuti, sa-i impartasesti din felul tau de a vedea lumea, iar cel mai simplu este sa-i spui o poveste.

- Fireste, ramane sa va intreb ce rol joaca povestea intr-o societate. Mai specific chiar, in Israel.

Cred ca traim intr-o perioada in care oamenii devin din ce in ce mai constienti de puterea pe care o au povestile. De pilda, presedintele Trump vorbeste tot timpul despre adevaruri alternative sau de "fake news", in esenta el spune ca asa cum tu te uiti la lume si spui o poveste despre ce vezi, la fel si altii pot privi lumea si spune povesti total diferite.

Eu, care sunt un liberal de stanga, am spus intotdeauna ca optiunile politice sunt de fapt alegeri total arbitrare. Eu unul nu pot spune ca intotdeauna stanga are dreptate si ca dreapta se inseala. De cele mai multe ori ele pur si simplu spun povesti diferite
De aceea atunci cand iti asumi o optiune politica, asta spune in primul rand ceva despre tine insuti, despre ce crezi tu ca e important.

Cand sunt intr-o disputa cu cineva de dreapta din Israel, esenta comuna din povestile noastre este dorinta de a supravietui. Toata lumea vrea sa supravietuiasca. Atata ca eu spun ca singura modalitate de a supravietui cu sens este nu doar de a fi invingator fizic, ca un luptator spartan, ci de a-ti pastra valorile. Altminteri ai murit deja, chiar daca fizic inca traiesti.

In esenta diferentele de opinii tin mai curand de preferintele de ordin moral si estetic.

- Putem avea bine fara frumos, sau frumos fara bine? In Grecia antica era greu de conceput, modelul era "kalosagathon", bine si frumos in acelasi timp.

Eu spun mereu ca diferenta dintre dreapta si stanga este diferenta dintre optimism si pesimism. Cei de stanga cred ca lucrurile pot fi mai bune. Eu, de exemplu, cred ca putem trai in pace cu palestinienii. Cei de dreapta sunt convinsi ca arabii vor doar sa ne omoare. Sau cum eu cred ca tara mea poate face mai multe pentru a-i ajuta pe si mai multi saraci, in timp ce dreapta spune ca ajutoarele sociale sau serviciile medicale gratuite vor duce tara la colaps.

De asta eu nu cred ca putem vorbi in termeni de bine sau frumos, pentru ca oamenii vor vedea tot timpul binele si frumosul in lucruri complet diferite. Acestea sunt valori relative. Ce conteaza este felul in care pui lucrurile intr-o poveste. Narativul tau poate spune ca traiesti intr-o societate pe care ai vrea s-o vezi mai buna sau poate spune ca mai bine de atat nu se poate si ca ti-e teama ca lucrurile nu pot decat sa se inrautateasca.

- Spuneati undeva ca oamenii de stanga duc o viata grea in Israel, pentru ca aceia de dreapta pot oricand sa-si exprime frustrarile dand frau liber urii fata de arabi, la fel cum rasistii dadeau vina pe cei de culoare pentru orice. Ce te faci cand esti de stanga?

Eu cred ca daca as trai intr-un loc fara nici un fel de probleme, as putea deveni de dreapta. Cine stie, poate chiar mi-ar placea. Dar, traind intr-un loc cum este Israelul, daca singurul raspuns pe care mi l-as da ar fi ca asa stau lucrurile, mai bine nu se poate, noi ne vom lupta intotdeauna cu palestinienii si ne vom ucide unii pe altii, atunci mi-as face imediat bagajele si as pleca. Singurul fel in care eu pot ramane acolo este daca mai pot spera ca fiul meu va putea creste acolo si va avea o viata mai buna.

Asa vad eu lucrurile: cu cat e mai grea situatia, cu atat trebuie sa fii mai optimist. Optimismul nu-ti foloseste la nimic daca toate lucrurile din viata ta merg perfect, ci doar atunci cand sunt multe lucruri rele si trebuie sa le schimbi.

- Ultima mea intrebare pe acest subiect: am remarcat in Israel ca lumea e cumva fortata sa aiba opinii politice ferme. De exemplu, intr-o zi am intrat intr-o librarie din Tel Aviv pentru a cauta editiile englezesti ale cartilor care inca nu au fost traduse in romana. Librarul era mirat ca l-am ales atat pe Amos Oz, pe care-l considera de dreapta, cat si pe Meir Shalev, despre care spunea ca este de stanga.

Amos Oz nu e de dreapta. De fapt, tot scriitorii de succes din Israel sunt de stanga. In primul rand pentru ca scriitor bun trebuie sa poata empatiza cu ceilalti. Cand traiesti in Israel si scrii despre palestinieni, nu trebuie sa fii de acord cu ei, dar trebuie sa intelegi prin ce tragedie au trecut. Scriitorii trebuie sa poate sa "intre" in mintea celorlalti oamenii, mai ales cand traiesc in aceasta regiune.

Ca fapt divers, puteti verifica, sunt mult mai multi vegetarieni in randul scriitorilor decat in alta parte. Eu insumi sunt vegetarian si cred ca pana si asta are legatura cu capacitatea de empatie.

Cei mai multi oameni isi traiesc viata fara a se gandi sa se puna in locul celorlalti, sa simta aproape fizic ce simt ceilalti, pentru ei e greu sa faca acest exercitiu de imaginatie. Pentru un scriitor este o unealta esentiala.

- Capacitatea de a gandi tranzitivitatea.

Eu incerc sa-mi imaginez ce as simti daca as trai viata altcuiva. Nu spun ca Dostoievski, care a scris Crima si pedeapsa, gandea precum un criminal. Dar a avut capacitatea sa-si imagineze cum gandeste un criminal.

Nu am devenit empatic dupa ce am inceput sa scriu, mai curand faptul ca eram empatic m-a determinat sa scriu.

Daca cineva ar vrea sa-mi serveasca un snitel, eu m-as gandi in primul rand la ce a simtit puiul care a fost ucis pentru asta. Si nu as putea sa mai mananc.

Nu zic ca empatia ne face neaparat oamenii mai buni, mai curand o vad ca un fel de alergie pe care o capeti. Dar din momentul in care o ai, vei putea sa spui povesti foarte interesante despre vietile altora.

Cateodata mi se intampla sa ma cert cu diversi oameni, spre exemplu pentru un loc de parcare. Dar nu pot fi furios, deoarece in majoritatea cazurilor, incerc in mod reflex sa vad lucrurile si din perspectiva lor. Si fara sa vreau ajung sa empatizez cu povestea lor.

In cazul accidentelor de masina, chiar daca esti sau nu vinovatul, sentimentul cel mai puternic este acela de surpriza. Nu ti-ai dorit accidentul si totusi s-a intamplat. Si atunci instinctul imediat e sa dai vina pe celalalt: eu nu mi-am dorit accidentul, deci tu trebuie sa fii de vina, probabil ca tu ti l-ai dorit. Si pentru ca stiu asta, daca am un accident de masina, ies din masina calm si-i spun celuilalt: mai intai ne calmam, s-a intamplat ceva ce niciunul dintre noi nu a vrut, hai sa incercam sa fim obiectivi si sa gandim.

Mi-e teama ca traim intr-o epoca in care obiectivitatea isi pierde gradual din importanta. Ca intr-o galaxie in care soarele era in centru si la un moment dat a disparut, iar planetele si celelalte stele incep sa spuna propriile versiuni despre cum arata galaxia. Cat timp soarele traia, totul era limpede: care erau planetele, care erau satelitii sau meteoritii. Dar cand soarele dispare, orice stea cat de mica poate avea pretentia ca e soarele. Si asta e un lucru perioculos, pentru ca in clipa in care nu mai exista un teren comun, oricine poate sustine orice.

In Israel toata lumea, fiecare membru al societatii crede ca este o victima.

- Si totusi, cine are puterea, poate sa-si impuna propria varianta.

Traiam intr-o lume in care ierarhia nu mai este clara, in care exista mai multe povesti. Nu cred ca oamenii puternici sunt cei care isi impun partea lor de adevar, ci mai curand aceia care striga mai tare. Revenind la Israel, la conditia de victima pe care si-o asuma oricine, e uimitor sa vezi oligarhi sau bancheri plangandu-se despre cat de greu e sa fii oligarh in zilele noastre. Cum nu te mai respecta nimeni pentru ce ai construit, cum unii fac demonstratii impotriva ta.

La fel fac si politicienii, despre care se poate presupune ca duc o viata usoara, unii sunt corupti si au adunat o multime de bani. Prim-ministrul spune peste tot cum si-a dedicat intreaga viata celorlalti. Si sunt convins ca el chiar crede asta.

Nu mai vorbesc despre alti membri ai societatii, care se vad drept victime, precum palestinienii sau evreii etiopieni.

- Nimeni nu pare a-si dori sa joace rolul celui aflat la putere, atunci.

La modul ideal, daca ceilalti te vad drept victima, esti cumva scuzat sa iti mai asumi responsabilitati etice. Deoarece victimele sunt pasive, pur si simplu viata si lucrurile rele ti s-au intamplat, nu ai avut de ales.

De fiecare data cand se vorbeste de problema israelo-palestiniana, narativul pe care cei de dreapta incearca sa-l promoveze este: "Noi nu avem nicio vina! Nu vedeti ca sunt nebuni si vor sa ne omoare?"

Eu cred ca toata lumea are o parte de responsabilitate. Parintii mei, supravietuitori ai Holocaustului, au refuzat intotdeauna sa se considere victime. Deoarece, spuneai ei, in momentul in care incepi sa te crezi victima, te auto-dezumanizezi. Incetezi sa mai crezi ca mai poti vorbi liber, te simti ca o bila de biliard care a fost lovita si acum se deplaseaza fara control.

- Si traiesti controlat de frica?

Nu neaparat, poti dimpotriva sa spui: deoarece eu insumi am fost lovit, am dreptul sa-i lovesc pe altii. Poate fi un proces tranzitiv, in care nici nu mai trebuie sa-mi asum responsabilitatea, din moment ce nici eu nu m-am putut apara.

Parintii mei au luptat intotdeauna impotriva acestui statut de victima, care risca sa te lipseasca de abilitatea de a putea sa-ti spui, in orice moment: pot sa aleg singur ce sa fac.

Tocmai am venit din Polonia, care tocmai a introdus aceasta lege a Holocaustului. In perioada nazista, care a fost cea mai sumbra perioada prin care au trecut polonezii, oamenii au facut totusi alegeri: unii i-au ascuns pe evrei, platind deseori cu viata, in timp ce altii au profitat pentru a-i trimite la moarte si a le lua banii. Iar acum vine legea asta care spune ca de fapt nimeni nu a avut libertatea de a alege, deci toti polonezii s-au comportat ireprosabil.

Sartre vorbeste despre acest gen de alegeri extreme, cand spune ca in razboi ai de ales intre a merge si a lupta, sau a te sinucide daca nu vrei sa ii ai pe altii pe constiinta.

Este un gen de alegere care denota respect pentru umanitate. Din momentul in care constientizezi alegerea pe care o ai in fata, partea grea e constiinta acestei mari responsabilitati, cea a alegerilor tale. Dar in acelasi timp existenta ta capata sens, deoarece intelegi ca nu esti doar un simplu animal care lupta sa supravietuiasca.

Dumneavoastra insiva ati inceput sa scrieti proza scurta in vremea serviciului militar. Era o forma de evadare, de revolta sau pur si simplu o forma de a face lucruri firesti chiar si in mijlocul unui conflict militar?

Perioada mea de armata a fost una foarte dificila pentru mine. Nu am fost soldat in timp de razboi, nu a trebuit sa lupt, dar am perceput armata ca un loc care incearca sa te deposedeze de individualitate. Toata lumea se imbraca la fel, avea aceeasi frizura, trebuia sa mergi intr-un anumit fel, nu aveai dreptul sa-ti exprimi opiniile. Pentru mine a fost foarte traumatizant, iar scrisul a fost un mod de a-mi reaminti ca, desi incercam sa ma pretind soldat, eram inca o fiinta umana. Poate ca nu puteam sa-mi arat frica sau durerea, dar le puteam pune in scris.

- Ce anume ajuta cand esti intr-o situatie foarte dificila? Curajul sau indiferenta?

Pentru mine scrisul este un obicei foarte arbitrar. Ma asez si imi spun: OK, acum voi scrie despre o persoana care nu a existat niciodata, care traia intr-un oras care nu a existat niciodata, si care a facut lucruri care nu s-au intamplat in realitate. Exact cum altii fac curat prin casa, sau isi pregatesc cina. Cand ma gandesc la asta imi dau seama ca scrisul este un act de compensare, deoarece oamenii obisnuiti nu simt nevoia sa scrie. Doar cand viata devine insuportabila te refugiezi in scris.

Sa va spun o poveste nostima. Editorul meu m-a rugat odata sa ma intalnesc cu un prieten de-al lui care voia sa scrie o carte. Era un tip foarte chipes, atletic, fost pilot in fortele aeriene, chiar unul dintre cei care au bombardat acel reactor nuclear din Irak. Dupa ce a plecat din armata, a infiintat o companie high-tech de succes, pe care a vandut-o rapid pe cateva miliarde, apoi a mai infintat una si a vandut-o si pe asta tot pe cateva miliarde. Si tipul asta statea de vorba cu mine in restaurant, relaxat, mancand masline pe care le arunca in aer cate una si apoi le prindea fara sa uite, si-mi spune: "Vreau sa scriu o carte care sa fie in acelasi timp si nostima si trista, dar care sa aiba un mare impact asupra oamenilor, sa se spuna ca le-a schimbat viata etc".

Si cum stateam si ma uitam la el i-am zis: "Eu nu cred ca veti putea sa scrieti acea carte" . Ultragiat, tipul mi-a replicat: "Uite ce e, eu intotdeauna am obtinut tot ce am vrut. Cum poti sa-mi spui ca e ceva ce nu pot face?". Si i-am raspuns: "Tocmai de aceea. Deoarece scriitori devin doar acei oameni care nu pot obtine de la viata tot ce si-au dorit."

Oamenii care au tot ce vor nu mai simt nevoia sa creeze o alta lume.

Eu cred ca scrisul este intotdeauna un rezultat al unui esec. Luati poeziile de dragoste. Cele mai frumoase sunt despre o persoana care iubeste intens pe altcineva care nu ii raspunde la fel. M-am intrebat de ce poemele shakesperiene sunt intotdeauna despre tristetea unei iubiri neimplinite, si mi-am dat seama ca daca femeia ii raspundea cu aceeasi pasiune, ar fi fost prea ocupat sa-si traiasca iubirea pentru a mai scrie poezii.

Doar cand esti singur poti scrie poezii de dragoste. Scrisul este o forma de compensare

Imi amintesc scena in care un cuplu este atat de convins ca va muri incat decid ca nu are sens sa mai investeasca in casa, sa-si repare tevile sparte sau sa duca gunoiul. Mai apoi isi dau seama ca va fi pace, ca nu vor muri, si raman in acea casa pe care o lasasera in paragina. Morala ar fi ca atunci cand iti pierzi speranta, nu mai poti lupta sa schimbi ceva?

Pentru mine povestea asta e o metafora foarte puternica despre ce s-a intamplat in Israel.

Eu sunt in opozitie fata de prim-ministrul actual. Cand il intrebi: "De ce sistemul de sanatate merge asa prost? Sau cel de educatie?" El iti raspunde ca e prea ocupat sa ne tina pe toti in viata.

"Bine dar despre problemele cu transportul public?" "Lasa asta, tu nu vezi ca iranienii vor sa ne omoare?"

Asta mi se pare caracteristic pentru politica din Orientul Mijlociu, atat pentru Israel cat si pentru palestinieni: liderii politici au nevoie de conflict pentru a manipula frica oamenilor. Astfel incat oamenii sa nu-i mai poata acuza de coruptie sau de incompetenta in gestionarea tarii, ci dimpotriva, atat timp cat oamenilor le e frica pentru viata lor, ei sunt dispusi sa-i vada ca un soi de protectori.

Atunci cand oamenii isi vor da seama ca existenta lor nu e in pericol, liderii politici vor avea o problema.

Cea mai eficienta politica este cea a fricii, si asta se intampla in foarte multe locuri din lume. Fie ca e vorba frica de imigranti sau de colapsul economic, cei care se prezinta ca salvatori vor castiga.

- Bine, dar asta e o caracteristica a regimurilor totalitare, nu a democratiilor.

Eu cred ca nu e nicio diferenta intre regimurile totalitare si cele democratice atunci cand e vorba de frica. Sa transmiti speranta e ceva foarte dificil, dar frica o trasmiti aproape instantaneu. E suficient sa strig "Pericol!" si toata lumea intra in alerta. Ca sa le insuflu speranta ar trebuie sa le vorbesc cu orele.

- Spuneati undeva ca povestile triste sunt mai usor de crezut de catre oameni. In presa e la fel, e extrem de greu sa convingi cititorii sa citeasca stiri pozitive.

Eu am observat pe Internet, ca daca apare undeva vreo recenzie serioasa a unei carti, nimeni nu o citeste, dar daca scrii ceva de genul: << Poetul X e un nenorocit care ar trebui impuscat >>, toata lumea devine brusc interesata si incepe sa comenteze. Probabil ca unii chiar se apuca sa-i citesca poeziile.

Indivizi precum Donald Trump s-au construit intreaga cariera pe scandaluri. Deoarece au mizat pe faptul ca scandalul vinde mai bine decat argumentele si gandirea rationala.

- In cartea dumneavoastra, "Sapte ani buni" spuneti ca oamenii din Orientul Mijlociu sunt mai constienti de mortalitatea lor decat restul lumiii. Intr-o nota filosofica, deseori se spune ca omul ce traieste sub spectrul mortii devine mai bun. E doar o perspectiva romantica?

Nu cred ca e o regula sa devii un om mai bun, cred ca poti deveni chiar mai rau, poti incepe sa faci toate lucrurile rele de la care te-ai abtinut, deoarece oricum nu vei mai raspunde pentru asta.

Deosebirea esentiala dintre oameni si animale este capacitatea noastra de reflectie. Atunci cand intelegi ca existenta ta pe lume e finita, ca la un moment dat oricum vei muri, asta te face sa poti sa-ti analizezi viata cu detasare. Iar capacitatea de reflectie, ca si umorul, pe care eu le asociez tot timpul, sunt trasaturi care pe mine ma fac sa fiu mandru ca sunt om. Fara acestea viata nu ar mai merita traita.

- Asta decide si daca in noi invinge partea de bine sau cea de rau?

Eu cred ca discutia despre viata in termenii de bine si rau e mult prea simplista. In viata nu e ca in "Razboiul stelelor". Eu cred ca dilema principala este cea dintre frica si speranta. Ura, spre exemplu, isi are radacinile in frica, cine nu a simtit frica nu stie sa urasca.

- Asta e motivul pentru care nu va impartiti personajele in bune si rele?

Am personaje care fac lucruri cumplite, dar, asa cum le spun deseori studentilor mei, atunci cand un scrii despre un personaj, tu, scriitorul, esti mama si tatal acelui personaj. Si nu poti sa-l urasti, asa cum o mama nu-si poate ura copilul, oricum ar fi el. Un scriitor nu poate crea un personaj "strain" lui insusi.

Viata in schimb este plina de oameni pe care-i consideram straini. Daca unul imi ia locul de parcare am sa incep sa tip la el si am sa-l jignesc, si nu-mi va trece prin cap ca poate omul ala are povestea lui, poate ca mama sa e bolnava si el tocmai se grabea la ea.

- Acesta este un paradox greu de indurat, pe care Boris Pasternak il descrie: un tortionar bun in profesia lui, care ziua ucide, iar seara ii citeste povesti copilului. Cum e posibila aceasta insotire de bine sir au in aceeasi fiinta umana?

Cred ca termenii de bine si rau vin cumva din alienare. Cand spui despre cineva ca e rau, spui "nu e ca mine". Dar cred ca de multe ori ceea ce vedem ca rau vine din slabiciune, din frica, din indiferenta, din emotii pe care le stim.

Daca aratam Razboiul stelelor publicului din Romania sau publicului din ISIS sau celui din CIA, toata lumea se va identifica cu binele. Vor spune: "binele sunt eu si eu ii urasc pe cei rai". Daca insa citesti "Crima si pedeapsa", spui "Acest tip este un criminal, dar totusi il inteleg. Aceasta poate inseamna ca exista un criminal si in mine, inseamna ca ar trebui sa fiu precaut".

O sa povestesc o intamplare. Am fost intr-o inchisoare de maxima securitate in Israel, unde toti prizonierii erau criminali. Am vorbit cu ei si dupa ce discutia s-a terminat, m-au rugat sa mai raman pentru inca o vreme, pentru ca dupa eu as fi plecat, ei ar fi ramas singuri. Si am inceput sa le pun intrebari. Mi-au spus ca in fiecare saptamana pot inchiria un film. I-am intrebat atunci ce filme au vazut in ultima luna si mi-au spus asa: Dirty Harry, cu Clin Eastwood, Dirty Harry se intoarce, Dirty Harry de data asta e real si tot asa. Le-am spus: Dar stiti, in film, Dirty Harry e un politist care omoara criminali. Cand vedeti filmul, cu cine va identificati: cu Clint Eastwood sau cu criminalii? L-au ales pe Clint Eastwood. "Cum va puteti identifica cu politistul, cand voi sunteti criminali?", am intrebat. Unul s-a ridicat si mi-a spus: "Uite, nu e acelasi lucru. Nu spun ca nu l-am injunghiat pe soferul de la scoala de 40 de ori, dar daca ai fi auzit cum mi-a vorbit, si tu l-ai fi injunghiat! In schimb oamenii din film chiar sunt criminali adevarati, care merita sa moara".

De fiecare data cand ne spunem noua insine o poveste, nu ne spunem o poveste in care noi suntem tipii cei rai, ci mereu ne spunem acea poveste care ne justifica actiunile.

Nu prea putem simplica lucrurile: asta e rau, asta e bine. Cand ma uit la faptul ca Trump a fost votat in Statele Unite, nu imi spun ca oamenii sunt prosti si rai, ci incerc sa inteleg ce nevoie, ce frustrare i-a determinat sa faca aceasta alegere.

De pilda, cand Obama era presedinte, stanga liberala era mai fericita, dar cand Wall Street a cazut, niciun bancher nu a mers la inchisoare. Totul era perfect, aveam un baiat bun la putere, dar sistemul tot nu functiona bine, si nu pentru ca el nu ar fi vrut, ci pentru ca nu avea puterea asta. Tot timpul vom alege sa ne spunem noua insine o poveste simpla, in care noi avem dreptate.

Cand fiul meu nu vrea sa isi faca tema si profesoara il pedepseste, el se simte o victima: nu si-a facut tema, pentru ca juca un joc video, si o facea bine, cu un grup. Daca ar fi abandonat jocul, ar fi abandonat grupul si el a vrut sa fie un prieten bun. In povestea lui, el este victima, nu a gresit cu nimic.

Rolul nostru de fiinte umane e sa parasim pentru un moment aceasta poveste spusa din instinct. Cand un leu alearga dupa o caprioara, nu e reflexiv: poate as putea fi un leu vegetarian. Nici caprioara nu isi spune: poate ar trebui sa ma lupt cu leul si sa il inving. Ei actioneaza dupa un pattern. Oamenii insa pot sa vada viata in feluri diferite, fara a renunta la etica si la ideologia lor.

- Vorbim de viziuni diferite. Franta si Germania, la 50 de ani dupa al Doilea Razboi Mondial, au ajuns la un manual comun de istorie. E asta posibil pentru Israel si Palestina?

Daca ma intrebati daca cred, da, sigur ca cred. Daca insa ma intrebati daca e posibil sa se intample in curand, e putin probabil. Si cred ca motivele pentru care e putin probabil e pentru ca aveam lideri politici corupti de ambele parti, ca atunci cand ne-am aflat la o rascruce a istoriei, momentul in care Itak Rabin a fost asasinat, am luat-o pe drumul gresit si continuam sa mergem pe el.

Am avut sansa de a vorbi cu cativa palestinieni care erau negationisti ai Holocaustului si le-am spus: Stiti, motivul pentru care simtiti nevoia sa negati Holocaustul este pentru ca, daca ati accepta Holocaustul, ar trebui sa acceptati ca si alti oameni sufera, nu doar voi.

Daca lumea ar avea un Eurovision al victimelor, Israel si Palestina s-ar lupta pentru primul loc.

Am avut o istorie oribila si suntem atat de concentrati pe faptul ca suntem victime, incat ideea ca si altii sufera ne inspaimanta, pentru ca ne e teama sa nu ne pierdem identitatea.

Cand aude acest argument tipic al palestinienilor, "Copiii nostri sunt ucisi", Israelul spune imediat: "Voi aruncati in aer autobuze si copiii nostri sunt ucisi!"

E ca atunci cand iti vezi propria cicatrice, dar nu vrei sa vezi si cicatricea celuilalt.

- Narativul palestinian si cel israelian sa se asculte reciproc.

Nu, sa lase in spate narativele lor si sa fie deschisi sa vada ambele parti in acelasi timp.

Ambele narative sunt viciate. De multe ori, palestinienii refuza sa inteleaga ca in 1948 ei nu au vrut ca Israelul sa fie o tara, au inceput primul razboi. Israelul nu vrea la randul lui sa inteleaga ca multe dintre actiuni au fost actiuni de agresiune.

- "Sapte ani buni", in care vorbiti si despre aceste teme, e publicata in Israel?

Nu e publicata in Israel, dar pentru ca fiul meu nu a vrut sa fie publicata aceasta carte. Sotia mea este fiica celui mai cunoscut poet pentru copii, Yonatan Gefen, si el a scris multe poezii despre ea. E un fel de Christopher Robin si toata copilaria a suferit ca strainii vorbesc despre cele mai personale secrete ale ei, pentru ca erau poezii despre ele, despre numele ursuletului ei, despre pijamalele preferate.

Intr-un fel, a simtit ca tatal i-a tradat intimitatea, asa ca, atunci cand am scris cartea, i-am povestit fiului meu ca e despre cat de multi il iubesc si i-am cerut permisiunea sa o public, pentru ca era despre noi, deci si despre el. Eram sigur ca va spune da. A spus insa nu: "Nu vreau ca oameni despre care nu stiu nimic sa stie lucruri despre mine". Am fost uimit, lucrasem la carte sapte ani, dar am acceptat. Dupa cateva zile, l-am intrebat daca e in regula sa o public in alte tari. S-a gandit si m-a intrebat: "Iti vor da bani?". Cand i-am raspuns ca da, mi-a spus ca e in regula, pentru ca nu stie pe nimeni in alta tara.

- E un titlu de inspiratie biblica. Acolo insa dupa sapte ani buni trebuie sa vina alti sapte, rai.

Cei sapte ani din cartea mea se incheie cand tatal meu moare. Pentru mine, sa fiu copilul unor supravietuitori ai Holocaustului, pentru ca si mama mea a supravietuit Holocaustului, e special. Pentru ei ar fi fost o implinire sa isi arate copilul parintilor lor, dar nu au putut, pentru ca parintii lor murisera.

Acest sentiment al continuitatii e ceea ce parintii mei nu au avut. Eu l-am avut, dar mi-a fost luat.

Am fost mai norocos decat tatal meu, in aceasta privinta.

- De aceea ati cumparat o casa, si pentru mama dumneavoastra, in Polonia.

Nu am cumparat casa. Povestea e ca un architect polonez a vazut o cladirea din timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial si o casa stalinista. Intre ele era un gol si, in viziunea lui, tocmai acest gol era cel care ne impiedica sa continuam. "Daca eu construiesc casa pentru a fi folosita de creativitatea evreiasca, creez o continuitate".

S-a intrebat "Cine ar putea sa locuiasca in asa o casa?" - "Cineva ale carui povesti sunt la fel de minimaliste ca arhitectura mea. Etgar scrie povesti foarte, foarte mici, dar functionale".

Asa ca a construit casa, nu am cumparat-o niciodata si nu o pot vinde, o pot doar folosi.

- E o fraza tulburatoare. "Noi, israelienii, tanjim dupa acele vremuri de altadata, dupa un razboi adevarat care sa ia locul lungilor si extenuantilor ani de intifada, in care nu a exista nici alb, nici negru, doar gri".

In Israel, cele mai multe conflicte sunt cu palestinienii. Nu conteaza ce povesti vrem sa ne spunem noua insine, dar palestinienii sunt mult mai slabi decat Israelul. Noi avem forte aeriene, avem tancuri, ei nu au nimic. Ne pot injunghia, pot arunca in aer autobuze, dar e ca si cum un adult se bate cu un copil.

Noi am crescut cu acest narativ, ca suntem o tara mica, inconjurata de mari dusmani si noi suntem David care se lupta cu Goliat. In loc de asta, aflam ca noi suntem Goliat.

Provocarea pe care o are un soldat cand e in serviciu langa Gaza e mai putin sa supravietuiasca, ci cum etica si umanitatea vor supravietui. Provocarea noastra e foarte diferita si problematica, pentru ca noi vrem sa ne spunem noua insine povestea veche.

Atunci cand Libanul si alte tari mari se lupta cu noi, simtim un fel de usurare, pentru ca atunci cand vine vorba sa castigam un razboi, stim cum sa castigam un razboi, dar cand e vorba de a ne pastra etica in vreme ce ii ocupam pe altii, asta e o provocare imposibila.

- Ati vorbit despre Donald Trump. Cum vedeti aceasta decizie de a reloca ambsada SUA de la Tel Aviv la Ierusalim, din perspectiva acestei solutii inca pe masa, a celor doua state?

Cred ca aceasta actiune nu e atat de relevanta pentru Palestina si Israel, cat mai degraba pentru America. Daca America, pana acum, era vazuta ca mediator, Trump spune asa: "Renunt, demisionez, nu mai vreau sa fiu mediator. Imi place Israelul, urasc Palestina, nu sunt obiectiv".

Spunand asa, se scuza din rolul de potential pacificator. Sa presupunem ca esti profesor, trebuie sa decizi care student e mai bun si spui: "Inainte de a lua o decizie, imi place acest elev foarte mult si il detest pe celalalt".

Nu stiu daca constient sau nu, dar asta e ceea ce Trump vrea sa faca.

Obama a investit foarte multa energie, in zadar, incercand sa medieze pacea in Orientul Mijlociu. Ceea ce Trump incearca sa faca, este, pe scurt, sa spuna: "Noi ne retragem. Sunt american, nu o sa zbor la cateva luni in Orientul Mijlociu si sa transpir ca un porc, sperand ca veti face ceva, duceti-va la naiba, eu joc golf".

Prin actiunile ei, el declara ca America nu poate media acest conflict.


Eu cred ca este un lucru rau pentru pace. Pentru a fi sincer, Ierusalimul a fost mereu recunoscut, de toate tarile, drept capitala noastra. Parlamentul nostru este in Ierusalim si nu conteaza daca e prim-ministrul Romaniei sau al Canadei, ei vin in Ierusalim.

Ideea e ca lumea spune: Atunci cand totul se va rezolva, ca bonus, va dam si ambasadele. Trump spune: Stiti ceva? Luati-o, nu mai astept ca voi sa rezolvati!

Poate vorbi cat vrea el despre initiative de pace, nu cred ca daca ingenunghezi o parte, asta va aduce pace.

Palestinienii sunt mai slabi in acest conflict, dar nu inseamna ca daca sunt mai slabi vor renunta la dorinta de a avea propria lor tara. In intreaga istorie, nu stiu nici macar un caz de oameni care au ramas in viata sub o ocupatie, fara a continua sa lupte pentru libertatea lor.

Pentru Israel, atata vreme cat Palestina nu va exista, animozitatea si potentialul de teroare vor exista mereu. O putem rezolva? Nu stiu. Sunt palestinienii partenerii perfecti? Cu siguranta ca nu, dar asta nu inseamna ca nu trebuie sa facem tot ce putem pentru a merge in aceasta directie.

- Spre final de dialog, iesim putin, cat se poate, din aceasta discutie pe teme atat de grele. Tel Aviv sau Ierusalim?

Pentru mine? Cu siguranta, Tel Aviv. Cred ca Tel Aviv si Ierusalim sunt doua narative diferite. Ierusalim e pe un munte, izolat. Tel Aviv e pe plaja, deschis lumii.

- Dar in Ierusalim avem toate povestile, de la cele hasidice la cele rabinice.

Va pot spune ca, turistic, Ierusalimul e mai interesant. Sa traiesti in el, e ingrozitor. Ii vezi pe hasidici, ii vezi pe arabi, vezi oamenii de dreapta, dar ei nu interactioneaza in niciun fel.

- Sunt feluri de viata incompatibile.

Da. Pe cand in Tel Aviv, intr-un apartament locuieste un cuplu gay, in celalalt evrei religiosi, iar in altul palestinieni. Cred ca avantajul Tel Avivului este lipsa de istorie.

Ierusalim exista de 2000 de ani, dar in acesti 2000 de ani nu a existat niciun deceniu in care oamenii sa nu se ucida intre ei.

Pentru mine, un loc religios, in locul unuia care isi cauta propria identitate, nu merge.

De exemplu, imi place Berlinul. De ce? Pentru ca atunci cand mergi la Paris, vezi un muzeu din secolul al XIX-lea. Daca mergi la New York, vezi un muzeu din secolul al XX-lea.

Ce-mi place la Berlin si la Tel Aviv e ca oamenii se cearta in privinta identitatii lor.

- Sunt under construction.

Nu doar in constructie, ci si in disputa aceasta, se structura va fi construita. In Ierusalim insa avem narrative monolitice diferite, ciocnindu-se intre ele. In Tel Aviv avem un narativ obscur, indecis, pe care oamenii incearca sa il pormoveze. E un loc care se uita inspre viitor.

- Mama dumneavoastra v-a spus ca sunteti un scriitor mai degraba polonez. Ce anume i-a sugerat asta, temele, stilul, umorul?

Cred ca se refererea la umor. Cand eram copil, nu se vorbea poloneza in casa noastra, cel putin nu cu mine. Dar stiam inca de la o varsta mica care poveste ii va face pe parintii mei sa rada si care poveste ii va face sa planga. Si parintii mei erau polonezi, asa ca am invatat sa imi cunosc audienta.

- Ce povesti ii spuneti baiatului dumneavoastra?

Sotia mea e fiica unui poet, iar eu vin dintr-o casa unde ai mei inventau povestile. Asa ca ne disputam, daca sa ii citim o poveste din carte sau sa inventam una. In fiecare seara, el are de ales, o poveste din carte sau o poveste din cap. Trebuie sa spun ca de cele mai multe ori vrea o poveste din cap.

Inventez povesti pentru el si, intr-o seara, mi-a spus: Tata, fa-mi un serviciu si du-te sa scrii aceasta poveste. Si l-am intrebat de ce. "Pentru ca asa ne castigam existent, prostule", mi-a raspuns.

Asa am inceput sa scriu povesti pentru copii.

Cine este Etgar Keret

S-a nascut pe 20 august 1967, la Tel Aviv, in familia unor evrei supravietuitori ai Holocaustului. Este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori israelieni contemporani, scenarist, regizor si autor de benzi desenate. Povestirile sale au aparut in The New York Times, Le Monde, The New Yorker, The Guardian, The Paris Review si Zoetrope.

A publicat mai multe volume de povestiri care au devenit bestselleruri, fiind traduse in 42 de limbi. A primit in 2016 Charles Bronfman Prize si English Pen Award si, in calitate de regizor, in 2007 a castigat impreuna cu sotia sa, Shira Geffen, Camera d'Or la Festivalul International de Film de la Cannes pentru filmul Meduzot.

In 2010, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres. In prezent preda la Facultatea de Litere a Universitatii Ben-Gurion din Negev si la Facultatea de Cinematografie a Universitatii Tel Aviv.


Urmareste Ziare.com si pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Ziare.com.

Sursa: Ziare.com

Articol citit de 4209 ori

Urmareste Ziare.com pe

Urmareste stirile Ziare.com pe Facebook
10 comentarii
Ordoneaza comentariile:Standard |Calitate |Numar Voturi |Recente

Android XXI

Invitatii ziare.com ma sperie - acest Etgar Keret vorbeste ca un propagandist pe linie. Culmea, se prezinta ca moderat dar tine sa ne faca o declaratie de conformitate ideologica 100%; a imbratisat ideile altora dar ne prezinta ideologia ca adevar personal - este un android, pe trupul lui a fost altoit creierul altcuiva cu ideile servite la pachet.

 

Nu ma pricep la propagandă

Dar dacă e scriitor unde putem citi ceva din opera lui măvar in engleză, dar mai mult aș dori in romană să vedem cum l-au tradus evreii noștri! Fiindcă se știe și evreii sunt de mai multe ... naționalități! Și cum tot romanul s-a născut poet ... tot evreul e pe jumătate rabin!

hai sa trimitem la Eurovision o trupa cu haji la

clape si butoane plus halep cu microfonu.
Garantez succesul.

Ziare com nu mai au teme de atacat in presa.

Acum ne indeamna spre.....ce nu ne intereseaza.

Pai

Ziare.com a fost cumprat de grupu holinger,tot omu o stie,nu e secret....

Comentariu

Nu sunt antisemit dar...cam multa propaganda pro natiei asteia....Am o intrebare de bun simt : oare toti cei care i-au prigonit de-a lungul istoriei au fost nebuni ? sau ceva din felul lor de a fi te indeamna la asa ceva ?

 

invata istorie si nu mai pune intrebari prostesti

poate,poate atunci ai sa intelegi de ce evrei au fost prigoniti de "nebuni"sau si mai simplu uita-te in Dex la cuvantul "***" si daca intradevar nu esti antisemit ai sa intelegi

Raspuns

Intrebarea era retorica, dar daca asa te duce pe tine capul, membrul al natiei ''alese''....inseamna ca retorica se transforma in certitudine...de fapt sunteti singura natie care a cerut bani pentru suferinta concetatenilor...asta spune multe...

Doruletz,

nu-ti bate capul cu asemenea colegi de forum.Nu merita!

Poza e de acum 20 de ani...ca și realitatea autorului...

..."tu poet necuscut..." vorba ceea...
“Scriitori devin doar acei oameni care nu pot obtine de la viata tot ce si-au dorit." Mă bucur că autorul recunoaște…Adică impotenții in dragoste devin scriitori despre dragoste... Adică “Those who can’t DO, teach, those who can’t teach, write…and those who can’ t write, talk, politicians…"

 


Platforma pentru solutionarea online a litigiilor