Romania, in capcana televiziunilor de partid

Analizele comparative sunt intotdeauna mai interesane, mai digerabile, decat cele seci, unilaterale, preocupate de o singura tema. Cu condita utilizarii unei metodologii oneste, este - de exemplu - mai incitant sa comparam tari si natiuni, decat sa urmarim o analiza nesfarsita despre o tara sau o natiune anume. Si pentru indivizi lucrurile stau aproape la fel: este mai usor sa-ti ajustezi comportamentul prin raportare la ceilalti, decat stand inchis in casa cu propriile iluzii.

Cine a calatorit prin Occident in ultimii 20 de ani, mai mult decat in scurte sejururi turistice, a observat fara indoiala existenta unei particularitati marcante a dezbaterii publice din Romania, fata de ceea ce se intampla in toate celelalte tari: violenta verbala si caracterul trivial ating, la noi, niveluri fara egal in restul lumii civilizate.

Practic, insasi expresia "dezbatere publica" este aproape lipsita de sens in Romania. Oricine emite, public, un punct de vedere, pentru a nu mai vorbi despre o opinie politica sau o propunere de actiune concreta, sfarseste inevitabil ingropat sub un munte de injuraturi si atacuri la persoana, care duc tot demersul in zona trivialului. La sfarsit, nimeni nu-si mai aminteste de tema in "discutie", deja anihilata de torentul de mizerii.

Evident, acesta este si scopul celor care au initiat aceasta masinarie infernala imediat dupa doborarea lui Ceausescu de la putere, la 22 decembrie 1989. Sa ne reamintim ca Romania a fost singura tara ex-comunista in care iesirea din vechiul regim s-a facut prin violenta (extrema), cu mii de morti si raniti. Pana si in Bulgaria, capii comunisti au reusit sa-si demita liderul si sa-l trimita pasnic acasa. La noi, "nu a fost posibil".

Pentru ca incepusera intr-un mod "original" tranzitia spre noile realitati europene, mostenitorii lui Ceausescu au continuat 2 ani cu "originalitatea": violente publice (mineriadele), diversiuni, manipulari, intoxicari, un razboi psihologic in toata regula, inspirat parca din tehnica loviturii de stat brevetata de Trotki in 1917, totul cu scopul mentinerii puterii smulse atat de greu din ghearele Ceausestilor.

Putini romani isi mai amintesc astazi ca renuntarea la violentele "hard" (fizice) si concentrarea aproape exclusiva pe cele "soft" (manipulative, de limbaj) a survenit din 1992, imediat dupa prabusirea URSS, cand puterea structurata in jurul lui Ion Iliescu a inteles ca nu-si mai putea permite fluturarea drapelului "democratiei originale" sub nasul unui Occident care era, atunci, triumfator.

Pe fond insa, sistemul a mers inainte. Cum televiziunea publica avea deja, in 1992, resursa de intoxicare in masa aproape epuizata, au aparut incet-incet televiziunile "private", dar nu in acceptiunea termenului existent in Occident. Cum in spatele lor se afla, aproape fara exceptie, personaje proeminente sau "tinere sperante" dinainte de 1989 si averi avandu-si originile tot atunci, cand in Romania totul era "foarte de stat", caracterul "privat" al televiziunilor romanesti poate fi retinut, eventual, in raport cu fiscul (la care multe au datorii uriase) sau cu interesul public, nicidecum in raport cu sistemul real de putere din Romania.

Spre deosebire de posturile de televiziune din toate celelalte tari europene, televiziunile "private" din Romania au doua caracteristici distincte. Prima - sunt instrumente de propaganda, fatisa si desantata, puse in slujba intereselor politice ale patronilor lor. Pentru asta nu se sfiesc sa recurga la tactici si procedee propagandistice si manipulative aflate in recuzita fostelor regimuri comuniste, doar ca rolul lor este mult mai nociv astazi, cand romanii isi petrec benevol un sfert din viata la televizor, fata de epoca lui Ceausescu, cand nimeni nu se uita la propaganda televiziunii publice.

A doua - televiziunile private din Romania au devenit, aproape fara exceptie, niste gigantice sisteme de canalizare prin unda si cablu, directionate in mod pervers spre telespectatori: aduna zilnic dovezi ale slabiciunilor si mizeriilor umane, din toate colturile Romaniei, pe care le revarsa apoi, cu o pseudo-deontologie morbida si patologica, in fata unui popor din ce in ce mai traumatizat si inspaimantat.

Aparatorii acestui mod de a face jurnalism TV au doua "argumente" favorite, ambele inselatoare. Primul este ca presa "libera" face acelasi lucru peste tot in lume, si nu "lauda Puterea". Complet fals: in toate celelalte tari occidentale, absolut fara exceptie, nu pot fi vazute "buletine de stiri" sau "talk-show-uri" precum cele din Romania. Sunt foarte multe variante intermediare de a promova o agenda de dezbatere publica decenta, intre extrema exhibarii perverse a mizeriei umane si extrema laudarii Puterii. Doar in Romania jurnalistii din audio-vizual sunt incapabili sa gaseasca calea de mijloc.

Al doilea "argument" este ca publicul asta "cere" si astfel de subiecte sunt singurele care "fac rating". Lasand la o parte faptul ca o astfel de afirmatie echivaleaza cu a spune ca romanii sunt cei mai primitivi si neciopliti europeni, si acest "argument" este la fel de fals: publicul este factorul pasiv in aceasta relatie, cel care sta in fotoliu si asteapta sa vada o emisiune sau alta. Factorul activ, inca din anii 1990, sunt televiziunile, care au in mana decizia privind grila de programe. Iar daca o parte a poporului nostru a ajuns, in mod tragic, sa astepte mizerii pe micul ecran, vina principala apartine acelor jurnalisti din audio-vizual si patronilor lor, care i-au "educat" timp de 20 ani, pana le-au pervertit grav gusturile.

Sa ne intelegem bine: in nicio tara, oricat de democratica si libera, nu exista "informare 100% obiectiva". In toate televiziunile din Occident exista, in studiourile si birourile din spatele emisiei, o doza de simpatie pentru o doctrina, o ideologie, o personalitate sau un partid. Oamenii au slabiciunile lor peste tot in lume. Dar "la ei" simpatiile sunt promovate subtil, pe baza de argumente "invartite" cu relativ talent, atacurile la persoana, insultele si trivialitatile nefiind tolerate. Iar daca se intampla ca cineva (jurnalist sau invitat) sa sara calul, televizunea respective este drastic sanctionata, iar respectivul isi ia adio de la alte emisiuni.

In Romania este exact invers: atacurile la persoana si violentele de limbaj sunt incurajate, in direct si la ore de maxima audienta, conform "tehnicii" luptelor de cocosi, cu rezultatul evident ca societatea, in ansamblul ei, pierde ocazie dupa ocazie de a dezbate calm si profesionist probleme grave, de care depinde viitorul tuturor.

Statisticile Interpolului, dar si studii internationale cu reputatie impecabila, gen "Global Peace Index", arata constant, an dupa an, ca Romania se afla, statistic vorbind, printre cele mai non-violente tari, chiar prin comparatie cu tarile din Europa si America de Nord. Asta nu inseamna ca sta pe roze, ci doar ca - statistic si comparativ - criminalitatea violenta are o incidenta redusa in Romania.

Cu toate acestea, aproape toate televiziunile se intrec zinic, de 20 de ani, sa exhibe si amplifice pana la dimensiuni grotesti raul si uratul din societate, intr-un efort mai mult decat evident de a consacra imaginea unei Romanii damnate si fara speranta. In interesul cui actioneaza, intentionat, astfel? Al natiunii? Al "dreptului la informare"? Sa fim seriosi!

In Romania, dupa 20 de ani de bombardament audio-vizual de acest gen, populatia este mai traumatizata, speriata, atomizata, pesimista si derutata decat era, probabil, chiar si inainte de 1989. Circa 80% considera ca Romania se indreapta intr-o directie gresita, o proportie mult mai mare decat in Spania, de exemplu, unde 25% din populatie (1 adult din 4) este in somaj si nici nu are sperante de a gasi de lucru in anii urmatori. Privita la televizor, Romania pare insa mai violenta decat Congo sau Somalia, iar dezbaterile publice si politice apar ca niste mizerii.

Totul este, evident, o mare pacaleala. Dezbateri reale au loc, departe de tirul presei, iar politica se face, insa nu cea care trebuie. Toata smecheria consta insa in tinerea poporului la distanta de politica reala, ingrozindu-l la "stiri" sau indopandu-l cu trivialitatile unor false dezbateri, purtate de marionete. Dupa spaima trasa in 1989-1990, orice circ este bun pentru a spala poporul pe creier si a-l impiedica sa redevina preocupat de adevarata politica.

De unde se vede ca 5-6 milioane de televizoare si cateva posturi de televiziune pot fi mult mai eficiente decat 15.000 de securisti cu drept de viata si de moarte asupra poporului. Pana la urma, este doar o chestiune de organizare, la unii, si de preocupare pentru libertate, la ceilalti.

Ciolacu susține reforma bugetară și regionalizarea teritorială: ”Să nu mai existe decalaje ca între Timişoara şi Bacău”

Premierul Marcel Ciolacu a declarat joi, 25 aprilie, la Timişoara, că regionalizarea teritorială şi reforma bugetară trebuie făcute, după o analiză şi un studiu exact în fiecare judeţ....

Clotilde Armand ironizează PSD-ul după ce i-a cerut demisia: "Mai stau, să vă scot din minţi că nu mai puteţi fura"

Trimisă în judecată pentru folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane, Clotilde Armand, primarărița Sectorului 1 a declarat răspicat că nu va demisiona, aşa cum i-au cerut...