Cine profita de "cazul Sora" si emotia colectiva: Pseudo-adevaruri, resentiment si deturnarea agendei

Teza unei vinovatii difuze a tuturor celor care nu au luptat contra dictaturii comuniste, nu s-au impotrivit fatis ororii si nu au suferit in temnitele ei a fost usor de rescris si manipulat tocmai de profitorii regimului comunist din Romania.

Pentru ca, daca toti cei care si-au trait viata in comunism, impartasind frica si grotescul, au fost complicii raului, atunci marii vinovati, calaii, pot scapa, pierzandu-se in multime.

In zorii anilor 1990, puteai auzi lamentatia ca Romania nu a avut o rezistenta anticomunista. Comparatia se facea indeobste cu Polonia, care avusese Solidaritatea si pe Lech Walesa, pe Adam Michnik si pe Bronislaw Wildstein, si nu intamplator i-am ales pe cei doi, despartiti astazi de raportarea la lustratie. In discursul romanesc postdecembrist trecuse, de fapt, una dintre cele mai parsive strategii a dictaturii comuniste: inocularea unei culturi a infrangerii.

Vreme de aproape 50 de ani, regimul criminal le-a picurat romanilor in minti frica si sentimentul angoasant ca fiecare e singur si nimeni nu se impotriveste crimelor. Pe sentimentul acesta generalizat nu doar de neincredere, ci de indoiala de umanitatea si binele tuturor celorlalti a mizat dictatura.

Doar ca tocmai asta e parte a unei manipulari care mai este si astazi scormonita.

Cum relateaza Ana Blandiana, intr-un interviu pentru Ziare.com: "Dar in timpul acesta fusesera 120 de rascoale, dintre care, de exemplu, una, intr-un sat de langa Arad, a fost reprimata inconjurandu-se satul, ca o cetate dusmana. S-a tras la intamplare pe strazi si au fost lasate cadavrele, ca sa ii inspaimante pe ceilalti.

Explodase mamaliga de atatea ori si noi nu stiam. Asta e o alta dovada a felului de o mare complexitate in care a functionat comunismul. Intre teroarea nazista, care isi trambita crimele si cea comunista, in care totul era secret, e o deosebire esentiala, care ii face pe nazisti, comparativ, aproape naivi.

Se petreceau aceste grozavii si noi, sau parintii nostri, contemporani cu ele, nu aflam nimic. Nu stiau adevarul decat victimele.

(...) Despre represiune stiu numai cei care au fost reprimati, daca au ramas in viata, despre rezistenta si mai putini, pentru ca nu au supravietuit. Cineva care nu a avut in familie pe cineva la inchisoare sau in munti nu afla, nu stia.

La iesirea din inchisoare, cei care erau eliberati au trebuit sa semneze ca nu vor spune nimic. Si nu au spus, pentru ca nu au avut incredere ca nu se va intoarce totul."

Ce ne facem insa cu oamenii care nu s-au ridicat in picioare, dar nici tortionari nu au fost? Cu aceia redusi la tacere - de frica, de lasitate, de alte mecanisme psihologice -, dar care nici turnatori nu au fost? Cu toti cei care si-au strecurat vietile, ca personajul lui Pasternak, intr-o istorie mare colosal de nedreapta? Ce se alege din cei care nu au putut sa fie eroi?

Au ei dreptul la suferinta din comunism sau, de vreme ce au reusit sa traiasca si sa munceasca, nu mai au acces la doliul colectiv?

Aveam 30 de ani, ne spune Mihai Sora intr-un spot publicitar, cand viata mi-a fost inchisa intr-o dictatura, cand am fost condamnat, odata cu tara, la intuneric.

Mihai Sora tocmai revenise din Franta, unde se alaturase rezistentei antifasciste, avand o sotie evreica. A avut simpatii comuniste la inceput de drum si a lucrat in Romania toti anii dictaturii, mai intai la MAE, apoi la editura, unde a pus pe picioare Biblioteca pentru Toti.

Asta e insa o biografie frusta, lipsita de nuante si paguboasa tocmai prin dezinteresul fata de context.

Ce spune istoricul Dorin Dobrincu, intr-o postare pe Facebook: "Sora nu a fost un activist politic, dar faptul ca venea din Franta, ca figura ca membru al Partidului Comunist Francez (nu stim daca a si a fost cu adevarat, eventual daca a fost convins sau fusese un act formal), ca era casatorit cu o evreica (iar evreii fusesera vanati cu obstinatie de nazisti si dusi in lagarele de exterminare din Germania si Polonia), ei bine, toate acestea reprezentau o "garantie" ca putea fi folosit cel putin pe pozitii tehnice in aparatul de stat. Politizat, desigur.

In aceasta vreme, da, unii dintre vechii angajati din MAE erau epurati. Fie pentru ca erau legati de vechile partide, pentru ca fusesera apropiati de anumiti ministri sau oameni politici condamnati deja de comunisti.

Epurarile incepusera in anii dinainte, iar dupa instalarea Anei Pauker in fruntea MAE ele s-au extins. De altfel, ea insasi avea sa fie epurata de niste stalinisti mai abili in 1952, ceea ce a implicat si inlaturarea din fruntea Externelor.

A-l face pe Sora un secondant al lui Pauker este retorica ieftina. Indignare de Antena3, criticatac sau radicalism de tip Facebook. Cu exceptia unei scurte perioade in care a fost angajat la MAE ca functionar, referent, omul a lucrat doar in edituri, a initiat colectii, a publicat cartile altora, inclusiv ale unora aflati anterior la index. Nu a lucrat nici in aparatul de propaganda, nici in Securitate".

Cine profita de pseudo-adevarurile si emotia create in jurul lui Mihai Sora?

Are acum Mihai Sora dreptul la suferinta din comunism, daca nu a fost detinut politic?

Aceasta teza maniheista e tocmai cea inoculata de comunisti si profitorii lor postdecembristi: romanii din comunism se impart in eroi (detinutii politici care si-au sacrificat vietile pentru adevar si liberatate) si toti ceilalti, la fel de complici si care astazi trebuie urmariti de rusine sau macar de decenta de a nu spune nimic.

"Spatiul dintre rusine si vina este unul confuz", spune Christian Dietrich, unul dintre reprezentantii Miscarii pentru drepturile civile din Germania de Est, din 2013 cercetator al Fundatiei de analiza a dictaturii din Republica Democrata Germana (RDG).

"Dar asa cum dictatura s-a bazat pe arbitrariu si pe impartirea maniheista a lumii, cand ne ocupam de dosarele Securitatii, este esential sa procedam altfel, in mod hermeneutic si contextual.

Asa cum s-a intamplat de pilda in cazul lui Oskar Pastior (scriitor de limba germana, originar din Romania, apropiat al Hertei Muller, despre care s-a aflat la inceputul anilor 1990, cand nu mai era in viata, ca a semnat un angajament cu Securitatea, in urma unui santaj greu. Tocmai se intorsese din deportarea in Uniunea Sovietica). Insasi Herta Muller, care a scris despre deportarea poetului in romanul "Leaganul respiratiei", a spus la aflarea angajamentului ca, daca Pastior ar mai trai, l-a imbratisa mai intai".

Dar in cazul lui Mihai Sora nu e vorba nici macar despre lasitati cotidiene ori despre cedarea in fata suferintei de dincolo de indurare, cum s-a intamplat cu Oskar Pastior.

A fi ramas in Romania, chiar si dupa ce familia reusise sa scape, nu inseamna a fi colaborat cu regimul comunist. Nu inseamna nici a fi fost disident sau, mai corect, opozant al dictaturii.

Dar nici nu inseamna sa nu fi suferit de frica, frig, intuneric, foame, dezamagire si lipsa de speranta, asa cum au suferit, covarsitor, romanii.

Dennis Deletant, istoric britanic: "Cifrele pe care le-am vazut eu in 1993 privind numarul de informatori erau cam 400.000, dintr-o populatie de 21 de milioane. Acesta nu e un procentaj mare, comparativ cu Polonia, de exemplu.

Plus, proportia de securisti la populatie nu era mai mare in Romania, cel mai ridicat procentaj era in Germania democrata.

Au fost, sigur, multi colaboratori, dar sa spui ca majoritatea a colaborat este o aberatie.

Au suportat regimul, nu au ridicat vocea impotriva regimului, din diverse motive, dar sa spui ca au colaborat este o exagerare.

- Cui foloseste teza asta? Cui convine sentimentul asta de vinovatie colectiva?

- Convine celor care au profitat dupa Revolutie. Daca ne uitam la procesul de privatizare din Romania - si un asemenea proces a avut loc in Germania si in Cehia -, vedem ca fostii nomenclaturisti au pus mana pe fondurile statului, pe rezervele statului si le-au folosit in scopuri personale.

Multi dintre ei au fondat companii. Nu prea se vorbeste despre fondurile Partidului Comunist Roman, nici ale Tineretului Comunist Roman, care sunt in mana PSD-ului, prin FSN".

Dupa 1990 si mai ales in ultimii ani, Mihai Sora a fost una dintre vocile care au denuntat paradigma abuziva de putere a PSD-ului. Fara nicio vocatie eroica, a fost asilimat, in ultimii doi ani, unei prezente simbol in Piata Victoriei, pentru ca asa se intampla ori de cate ori o natiune trece printr-un moment greu: se nasc simboluri, legende, mituri, toate acestea facand, de fapt, parte dintr-o tesatura de speranta si solidaritate.

Daca a trait in comunism, cum striga azi unii si altii, desi si pana acum biografia e publica, nu a cosmetizat-o nimeni, nu are Mihai Sora dreptul sa denunte abuzul de putere? Din contra, tocmai pentru ca a vazut unde duc fricile si neincrederea, Mihai Sora e de admirat pentru cum a ales sa ne avertizeze.

Am vorbit cu Mihai Sora la Bruxelles, in 2018, tocmai despre dictatura care nu vine cu tancul, ci se insinueaza parsiv in vietile noastre si in spatiul dintre noi.

Un regim mediocru insa se insinueaza si astfel, fertilizand terenul pentru disensiuni si resentimente colective, sadind indoieli si acoperind complexul de inferioritate al impostorilor prin mlastinirea unuia dintre cei buni, cum a fost Mihai Sora in ultimii ani.

Emotia din jurul spotului cu Sora este autentica, dar lucrurile au ajuns intr-un registru care nu mai are de-a face nici cu un spot comercial - bun, rau, asta ii priveste pe clienti si felul in care se vor raporta la marca - nici cu Mihai Sora, nici cu memoria detinutilor politici, ci cu o noua masuratoare, ratata, a sperantelor din 1990 versus resentimentele de astazi, cand intelegem ca e prea tarziu pentru o lustratie adevarata si atunci consumam esecul intr-o reimpartire maniheista a lumii.

Polarizarea asta e cel mai bun teren pentru ca dezbaterile mari sa fie ratate.

Vladimir Tismaneanu: "Atacurile impotriva intelectualului democrat Mihai Sora n-au inceput ieri si nu se vor termina maine. Admiratorii lui Ion Ianosi se infratesc cu aceia ai lui Nechifor Crainic, nostalgicii securisto-ceausisti cu cei gardisti. Am numit candva acest sindrom barocul stalino-fascist. Le sta in gat spiritul liberal al aliantei USR-PLUS si detesta societatea deschisa..."

P.S.: O istorie pe care mi-a povestit-o Vodolazkin, fara nicio pretentie moralizatoare:

Evgheni Vodolazkin: "Profesorul meu a fost marele savant rus Dmitri Serghei Lihaciov. El a fost la fel de renumit in Rusia, cum sunt Soljenitin si Saharov. El nu a fost disident, insa era o linie peste care el nu trecea. De exemplu, cand l-au sunat si i-au propus sa semneze o scrisoare impotriva lui Saharov, a refuzat. In dimineata urmatoare, cand iesea din casa, a fost batut de doi tineri. Avea 70 de ani, i-au rupt doua coaste.

Acest om nu a vrut sa fie erou, insa l-au facut erou vremurile. Fiecare isi pune o limita. Cand l-au inmormantat pe academicianul Saharov, trebuia sa fie inmormantat de Academia de Stiinte, pentru ca era academician, a reiesit ca toti academicienii semnasera acea scrisoare.

Vaduva lui le-a spus ca nu au niciun drept sa spuna ceva la inmormantare si l-a rugat pe Lihaciov sa vina de la Petersburg, pentru ca numai el avea dreptul sa ia cuvantul la aceste funeralii. Asa ca un om care nu este erou are limitele sale, care il fac cu adevarat erou. Eu nu prea cred in acei oameni care, cu sabia in mana, lupta".

Candidatul USR la Primăria Sectorului 5 a depus o plângere la DIICOT împotriva lui Cristian Popescu Piedone

Avocatul şi liderul consilierilor USR din Sectorul 5, Alexandru Dimitriu, a depus joi dimineaţă, 25 aprilie, o plângere la DIICOT împotriva primarului Cristian Popescu Piedone şi ”a...

BEC vine în sprijinul PSD și PNL. Decizia surpriză care le permite să aibă candidați separați la Primăria Capitalei

Biroul Electoral Central (BEC) a adoptat miercuri, 24 aprilie, o hotărâre prin care permite desființarea unei alianțe electorale până la data de 26 aprilie,astfel că PSD și PNL vor putea...