Oricat de condamnabil ar fi, si este, gestul hackerilor rusi care au spart serverele Agentiei Mondiale Anti-Doping, acestia au facut totusi si un mare bine sportului mondial punand pe tapet o discutie evitata pana acum cu orice pret, cea a dopajului "legal".
Teoretic, utilizatea substantelor anabolizante, cele despre care se cunoaste ca ii pot ajuta pe sportivi sa obtina performante mai bune sau sa se recupereze mai repede dupa efort este strict interzisa. Numai teoretic, pentru ca in practica sunt o multime de sportivi care se dopeaza "legal", utilizand exceptiile de uz terapeutic.
Aceste exceptii le permit sportivilor sa utilizeze medicamente ce contin substante interzise pentru a-si trata anumite afectiuni. Si de aici apar discutiile.
In mod normal, un sportiv bolnav nu concureaza pana cand nu isi revine. Daca pentru sportivi competitia este ca locul de munca pentru omul obisnuit, atunci putem continua aceasta analogie comparand o boala sau o accidentare cu un concediu medical. Nu esti apt 100% sa concurezi, stai acasa si astepti urmatoarea sansa.
Dar, nu. In sportul modern, daca esti bolnav poti ruga agentiile nationale anti-doping sa iti permita sa te dopezi ca sa iti revii la timp pentru competitie. Daca tu, sportiv, beneficiezi de un avantaj fata de adversarii tai pentru ca te-ai dopat, pe cei de la anti-doping nu-i mai intereseaza!
Pana la un punct as putea sa spun ca si asta e acceptabil. Luam cazul unui sportiv care se pregateste unul sau doi ani pentru competitie majora si inainte sa concureze raceste. Mi se pare normal sa-i permiti sa ia niste Nurofen ca sa poata lua startul in competitie
Insa ce ne facem cu sportivii de mare performanta care sufera de afectiuni incompatibile cu marea performanta si caror li se permite utilizarea substantelor dopante "la liber". Nu e vorba de un tratament de cateva zile care are sanse mari sa fie irelevant in evolutia sportivului, ci de tratamente de luni si ani de zile.
Va puteti imagina ca ciclisti ca Wiggins sau Froome, care zburdau pe cele mai crunte catarari din Turul Frantei, au astm? Si ca, binenteles, se trateaza pentru astm? Cu, binenteles, medicamente ce contin substante interzise? Se poate pune intrebarea daca si aceste tratamente i-au ajutat pe cei doi sa castige cea mai prestigioasa cursa din ciclism? Binenteles ca se poate, insa nimeni nu este interesat sa afle si raspunsul.
Va puteti imagina ca Simone Biles, castigatoare a patru medalii olimpice la Rio si comparata tot mai mult cu Nadia Comaneci, sufera de ADHD? Si ca se trateaza cu amfetamine de ani de zile? Ne putem intreba daca rezultatele ei se datoreaza si dopajului legal? Evident ca trebuie sa ne intrebam asta.
Despre surorile Williams, cele care domina tenisul feminin de nici nu mai stim cati ani, mai trebuie sa spunem ceva? Oare tratamentele pe care le iau cele doua le ajuta sa fie inca in elita tenisului la 36 si, respectiv, 34 de ani?
Ei bine, momentan autoritatile in domeniu cauta cu o disperare demna de cauze mai bune sa deturneze atentia publicului de la adevaratele intrebari. Se mimeaza surprinderea si indignarea pentru ca un grup de hackeri a caror nationalitate este irelevanta in aceasta discutie au facut publice o serie de date private ale sportivilor.
Dar oare noi, publicul platitor, nu trebuia sa stim inca dinainte de competitii ca Serena Williams, Simone Biles sau Chris Froome concureaza dopati? Nu era obligatia WADA sa ne spuna acest lucru? De ce a fost nevoie sa aflam in urma unei infractiuni cat de viciat este sportul mondial?
In momentul de fata nu poti acuza pe nimeni de dopaj. Dar modul in care WADA, CIO si celelalte organisme internationale, modul in care chiar sportivii vizati reactioneaza in acest caz trebuie sa ne puna pe ganduri. Chiar daca Serena, Simone, Chris au respectat regulile in materie de anti-doping, ei tot au trisat. Ne-au trisat pe noi, cei care i-am urmarit in decursul anilor nestiind ca rezultatele lor se bazeaza si pe substante interzise.