Invitatii Ziare.com Alina Mungiu-Pippidi: Guvernul ar trebui sa retraga proiectul Legii Sanatatii

Proiectul de Lege a Sanatatii este rezultatul unui proces viciat de formulare a politicii publice, sustine Alina Mungiu-Pippidi, profesor de politici publice la Hertie School of Governance si director SAR.

Legea ocoleste problemele pe care se presupune ca trebuie sa le rezolve, are consecinte nedorite care creaza alte probleme, a fost nedemocratic si neprofesional conceputa. Privatizarea despre care se discuta nu are nicio sansa sa creasca eficienta actului de sanatate cata vreme tot statul ar controla mecanismul preturilor si ar decide cine e eficient, ceea ce reprezinta si azi sursa principila a coruptiei la noi. Riscurile create pentru sistem prin acest proiect sunt, ca atare, mai mari decat beneficiile potentiale.

Ca profesor de politici publice si fondator al unei institutii care a incercat sa contribuie la rationalitatea politicilor noastre am datoria sa explic ce e in neregula cu toata povestea asta cu Legea Sanatatii, de ce abordarea e gresita si cum s-a ajuns la radicalizarea situatiei. Nu o sa ma mai refer la ce a spus seful statului in celebra sa interventie televizata din 9 ianuarie, pentru ca a spus cu autoritate lucruri factual eronate. Cel mai eronat e ca ne despart doar cateva luni de europenizarea serviciilor de asigurari de sanatate, cand posesorul unei asigurari romanesti se va putea prezenta, de exemplu, la un spital german cu asigurarea de acasa si va fi operat pe gratis. Cu alte cuvinte, daca reformam sistemul, de la toamna la Viena nu vor mai fi tratati doar Teo si seful statului, ci orice cetatean. Nu e adevarat, nu ne despart luni, nici macar ani, ci nu se stie daca se va realiza vreodata.

Sa ne intoarcem la problema din sanatate pe care vrea sa o rezolve legea asta. Prima e subfinantarea sistemului, prima si cea mai importanta, data fiind starea de dezvoltare precara a Romaniei (48% nu au toaleta cu apa curenta, mortalitatea prin TBC sau avorturi septice e la nivel african). Subfinantarea are mai multe cauze, existenta a prea putini contribuabili este cea mai importanta, prostul management fiind o cauza cu totul secundara. Coruptia nu e o cauza a problemelor din sanatate, cu exceptia zonei medicamentelor (unde este), ci un simptom al subfinantarii.

Cu alte cuvinte, ca sa aflam cat ne costa de fapt sanatatea, noi trebuie sa adunam cat cheltuieste statul direct (contributiile), cat plateste cetateanul din buzunar la farmacie sau in sistemul privat de sanatate, dezvoltat natural ca o alternativa de succes, si cat plateste cetateanul informal, in sistemul de stat, ca sa isi cumpere perfuzii, baterii si ce mai e nevoie, plus sa plateasca medicul sau infirmiera, care sunt in majoritate sub salariul mediu, de fapt sunt deliberat lasati sa fie platiti direct de cetatean, statul facand astfel economii permanente. Ca o consecinta dramatica a subfinantarii avem pierderi de personal calificat, data fiind europenizarea pietei de munca, reala, nu ca europenizarea asigurarilor, cu alte cuvinte cadrele noastre pleaca in tari unde vor avea venituri de 5-20 de ori mai mari (si transparente).

Ce e de facut? Ca reglementarea e doar unul din instrumentele statului. Exista companii de stat care au datorii enorme (nu isi platesc asigurarile de sanatate pentru angajati, si, orice sistem am avea, tot nu o sa le plateasca). Oare nu puteam incepe prin a rezolva administrativ o colectare mai buna? Exista instrumente economice mult mai subtile, tot statul le-a implementat gresit in ultimii ani, ducand direct la catastrofe autoprovocate (intermediari care iau medicamente ieftine si le vand afara scump, de exemplu). Exista modele in tari ca Brazilia, care au recurs la un sistem semivoluntar cu un enorm succes, le-a luat cineva in considerare? Nu stim. Si aici ajungem la problema numarul 1, procesul viciat de formulare al politicii publice.

Sa zicem ca trebuia neaparat data o lege, ca reglementarea e solutia problemei. Solutia trebuia sa satisfaca trei conditii:

1. sa introduca elementele indispensabile rezolvarii problemei subfinantarii, putand demonstra ca in mare masura problema va fi eliminata; in aceeasi masura sa rezolve si alte probleme derivate, de exemplu platile informale, macar partial, sau calitatea serviciilor.

2. sa nu aiba conscecinte nedorite, adica, incercand sa rezolve o problema, sa nu creeze altele;

3. sa fie, la acelasi nivel de rezolvare a problemei de fond (subfinantarea, tradusa in servicii proaste) mai putin costisitoare (incluzand aici orice tip de costuri) decat alte variante de rezolvare, inclusiv optiunea zero, adica absenta oricarei legi noi si stradania imbunatatirii administrative.

In plus, procesul de formulare legislativa trebuia sa fie pe canalele transparente, create in acest scop, adica legea trebuie conceputa dupa consultarea tuturor celor avizati (nu inainte) de compartimentul de politici publice din minister, in care s-au bagat fonduri europene ca sa invete analiza cost-eficienta, ei trebuiau sa prezinte variantele de solutii ministrului, care sa aleaga, nu din 3 legi, ci din 3 solutii, si dupa aceea sa vedem ce legi trebuie schimbate pentru implementare.

Nu a fost evident asa, ci ca in Africa, niste consultanti superficiali au spus: Nu va ajung banii de stat pentru sanatate, folositi un sistem de finantare mixt, ca in Olanda, ignorand ca deja sume considerabile private merg in sanatate, ca problema noastra e diferita de cea pe care au avut-o olandezii cand au reformat sistemul lor (ei aveau contributii prea mici care nu mai corespundeau unor costuri in crestere, noua pur si simplu ne lipsesc milioane de contributii, ruralul si intreprinderile nedisciplinate in primul rand).

Coroborat cu plangerile FMI ca sectorul public e prea mare, se pune mana pe bisturiu de catre o gasca politica din afara nu doar a ministerului, ci si a practicii medicale si a politicii publice, care profita de sentimentul omniscientei la Basescu ca sa ii spuna ca au ei o solutie de dreapta si sa ii sustina contra tuturor. Cum rezolva solutia lor problema principala, cea a numarului insuficient de contribuabili? O ocoleste, pentru ca la fel cu sistemul de pensii, tot aceiasi contribuabili vor ajunge sa subscrie la mai multe sisteme, nu cei care lipsesc.

Dar problema a doua, platile informale? Nici vorba, pentru ca sistemul de stat, cel cu acces pentru saraci, va ramane subfinantat, va fi chiar mai drastic subfinantat, deci aici vor ramane cele mai prost platite cadre, care vor trebui cumva subventionate direct de populatie (bani sau cadouri in natura). Dar problema a treia, calitatea serviciilor, nu ar trebui ea sa creasca prin faptul ca se creaza competitie intre public si privat? Nu: acest concept de new public management (NPM) a fost intre timp dovedit ca gresit, competitia nu functioneaza acolo unde nu exista un mecanism de piata care ar stabili pretul, si nu functioneaza in general in tari vulnerabile la coruptie.

Daca am plati direct, din buzunar, pentru ambulante, probabil ca in timp s-ar dezvolta un serviciu de calitate mai buna la un pret corect (pe care insa destui nu l-ar putea plati, desi economic ar fi pretul just). Daca insa nu platim direct, ci aceste servicii concureaza toate la un anumit fond de stat, statul va stabili de fapt pretul si ce firma e mai eficienta, in mod arbitrar si preferential, cum ii e felul, se va intampla ca atunci cand noi am externalizat, in entuziasmul NPM, publicitatea televiziunii, creand o renta pe care dupa aceea au avut-o doar firme de inalti oameni politici. Ca eu nu vorbesc doar din teorie, am prins vremea cand astea erau la moda si le-am si aplicat, intre timp ele nu mai sunt la moda decat la vreo cativa consultanti ratati. Ca atare, acuzele ca legea poate creea baieti destepti in sanatate sunt cu totul intemeiate.

Mai departe: are legea consecinte nedorite? Sigur, facem praf sistemul de urgenta, despre care chiar FMI si Banca Mondiala au spus ca e cel mai bun din regiune si sa-l lasam in pace. Ca urmare, unii se opun, chiar cei mai buni oameni din sistem, chiar medicii PDL, si nu ne mai ramane decat sa desavarsim ceea ce a inceput stupid si nedemocratic prin ceea ce e o culme a stupizeniei si lipsei de democratie: asumarea raspunderii. Simbolic, inlocuim si pe Arafat cu Ciohodaru (dupa vizita la Cotroceni, e pe fata), ca si cei care nu citesc sa priceapa despre ce e vorba.

Periculoasa guvernare. Si sa nu imi spuna nimeni ca alternativa e mai rea, pentru ca pe unele domenii deja nu exista riscuri mai mari decat cele induse de procesul de reforma. Iar scuza ca "Hai, dom'le, ca era mai bine daca nu faceau nimic?" nu tine. Da, era mai bine. Ca nu e adevarat ca in Romania nu exista buna guvernare fara reforme radicale si alte aiureli.

Cum am spus si la legea educatiei, unele universitati erau bine guvernate si asa au ramas, altele erau prost guvernate si tot asa sunt si azi - pe legea noua. Instrumente exista, totdeauna imperfecte, oamenii conteaza si statul asta trebuie sa faca, sa promoveze pe cei capabili, ca Arafat, nu sa ii dea afara. La Iasi am vazut in decembrie o universitate care tocmai isi deschidea un muzeu de clasa occidentala, totul din fonduri proprii si munca voluntara (Univ. Al .I. Cuza), unele clinici din Romania au coada de turisti medicali occidentali care vin sa se trateze aici de bune ce sunt, in loc sa ii promovam pe cei care fac asemenea lucruri sa facem ce putem ca sa generalizam experienta lor noi ne tinem de reforme caragialesti. Daca nu mai rau.

Sectiunea de invitati a Ziare.com gazduieste o serie de editoriale scrise de personalitati ale vietii publice din Romania.