800 de mii de oameni vor deveni someri anul acesta, potrivit ultimelor estimari ale ministrului Muncii.
Dintre acestia, potrivit altor estimari, doar 100 de mii sunt bugetari.
Si totusi, doar pe ei ii mangaie toata lumea pe cap, ei protesteaza, ei se victimizeaza cel mai vocal, pentru ei cauta toata lumea solutii.
De majoritatea tacuta si disperata a angajatilor aflati in prima linie a luptei cu criza nu amintesc decat patronatele, atunci cand mai sunt si ele bagate in seama.
Disperarea din mediul privat
In firmele din Romania bate vantul disperarii. Oamenii vad cum saptamanal isi mai face bagajele cel putin cate un coleg. Stiu ca, inevitabil, le va veni randul si primul gand al fiecarei dimineti este speranta ca nu se vor intoarce seara acasa someri.
Cei mai in varsta au, in general, obligatii mai mici: nu prea mai au rate, copiii sunt pe la casele lor, dar daca isi pierd serviciul au sanse aproape nule de a-si gasi altul.
Cei tineri au, teoretic, sanse mai mari de reangajare, dar si obligatiile lor lunare sunt mai mari pentru ca au copii de intretinut, au rate de platit si risca sa-si piarda casele. Practic nici ei nu au cine stie ce sanse sa-si gaseasca alt loc de munca, pentru ca angajarile sunt blocate cam peste tot.
Acesti oameni nu fac scandal impotriva inghetarii salariilor. O asemenea masura ar fi pentru ei un vis frumos, dar stiu ca e imposibil. Ei accepta fara cracnire scaderi de salarii doar pentru a-si pastra locul de munca si, de multe ori, chiar cer, in grup, o astfel de diminuare pentru conservarea cat mai multor locuri de munca.
Angajatii din mediul privat stiu bine ca regula economiei reale e simpla: ai comenzi, ai incasari, supravietuiesti, n-ai comenzi, n-ai incasari, mori de foame.
E o lege pe care bugetarii n-au invatat-o pentru ca societatile de stat n-au functionat niciodata dupa legile economiei de piata. Au fost mereu niste institutii de binefacere sponsorizate, subventionate.
Ele n-au prea produs bani, in schimb au inghitit sume impresionante ca niste gauri negre. Iar acum cand nu mai sunt bani, nu pot accepta o lege care era doar pentru altii, acei altii care le plateau, practic, salariile.
Cand sunt dati afara, putini dintre angajatii din mediul privat primesc salarii compensatorii, iar ajutorul lor de somaj e, de multe ori, foarte mic pentru ca de-a lungul timpului au fost obligati sa accepte inregistrarea unor salarii mici pe cartea de munca, iar restul banilor l-au primit in virtutea altor tipuri de contracte pentru care au platit impozit, insa nu si CAS. Pentru ei nu exista legi speciale, ca pentru unii dintre bugetari.
Ajutorul refuzat
Aceasta majoritate tacuta, care este acum decimata, a tinut insa in spate bugetul statului ani de zile. Creditele lor, cumparaturile lor au facut posibila cresterea economica si au suflat vant in panzele economiei. Din contributiile lor au fost platite pensiile si orice forma de ajutoare pentru asistati.
Ei au acum nevoie urgent de ajutor. Pentru ei, acordul cu FMI care sa permita reluarea creditarii, sa miste banii, sa aduca noi comezi, este vital, chiar daca pentru bugetari acest acord ar putea aduce marea nenorocire a inghetarii salariilor.
Ba chiar se gaseste cate un lider politic care, brat la brat cu liderii sindicali ai bugetarilor, sa ceara imperativ ca niciun ban de la FMI sa nu ajunga, Doamne fereste!, in mediul privat, adica la chiar principalele victime ale crizei.
Tocmai aceasta majoritate tacuta, care nu iese in strada, nu tipa prin vocea isterica a sindicatelor ar trebui sa aiba prioritate atunci cand vorbim despre protectie.
In caz contrar razbunarea ei va fi cumplita. Fara impozitele pe salariile lor, si fara taxele pe cumparaturile lor, bugetarii si pensionarii cei vocali vor ramane cu aceleasi salarii sigure si dezghetate, dar numai pe hartie pentru ca visteria va fi goala.
Iar politcienii ar trebui sa nu uite un lucru important: aceasta majoritate nu iese in strada, dar se poate duce la urne unde, la fel de tacut, sa rasplateasca pe masura indiferenta cu care este tratata.
