Intr-una din navalnicele sale elanuri oratorice, Crin Antonescu marturisea ca ar fi monarhist. Nastrusnica si suspecta marturisire pentru unul care se pregateste de zor sa candideze la functia suprema in Stat. De fapt, delictul acesta de inconsecventa l-a mai comis si Ion Ratiu atunci cand a candidat pentru aceeasi functie din partea unui partid declarat monarhist.
Pe de alta parte, actualul presedinte, Traian Basescu, ni se confesa si el ca este totalmente deceptionat de actuala clasa politica, in totalitatea sa, incluzand, adica, si partidul sau de suflet. Motivul era ca aceasta clasa politica nu reuseste sa-si depaseasca nicidecum un anume egoism si o anumita obtuzitate in ceea ce priveste actul de guvernare si ca adesea este de-a dreptul iresponsabila in ceea ce intreprinde sau intentioneaza sa intreprinda in viitor, in postura sa de mandatara a puterii in stat.
Pai, daca inaltele fete sunt deceptionate de mersul politichiei la romani, cum sa nu fie cel putin la fel de intristat poporul de rand care sufera mai ales el consecintele, neavand sansa de a profita, la fel ca aceia de mai sus, de dulcile delicii si compensatii ale puterii. El, poporul, ce sa mai creada si ce sa mai spere?
Ceea ce transpare din asemenea opinii si stari de spirit nu este altceva decat sentimentul unei crize sistemice, daca nu a unei degringolade a sistemului politic autohton. Pare ca am intrat intr-o deriva din care nu exista nicio solutie de salvare previzibila. Am epuizat toate incercarile si nu mai distingem ce s-ar mai putea face.
Rand pe rand am ales stanga neocomunista, apoi dreapta traditionala, apoi amalgamurile de stanga-dreapta si de dreapta-stanga, am adulmecat adierile extremismelor pasagere si de fiecare data rezultatele au fost dezamagitoare. Chiar daca am reusit, spre norocul nostru, sa fentam pe alocuri destinul potrivnic si pe coana Europa, varandu-ne la momentul oportun acolo unde nu prea ne era locul.
Ceea ce argumenteaza inclusiv ultimele confruntari electorale, printre care si cea de la Baia Mare, dar cu deosebire starea de spirit generalizata la nivelul electoratului, este o enorma lehamite, un dezinteres total si aproape alarmant fata de mersul treburilor publice, fata de perspectivele politice ala tarii si fata de toate partidele care se zbuciuma pe esichier. Electorii au rupt parca relatiile cu alesii si cu viitorii alesi. Putem lejer sa anticipam rata de prezenta la urne situate pe undeva pe la un sfert din numarul total al cetatenilor cu drept de vot.
Si acestia mai ales cei din randul celor dusi cu autobusele de colo-colo de activistii zelosi ai partidelor. Cei momiti cu galeti, pelerine si ghidoane de bicicleta.
Situatia duce cu gandul la doua momente din istoria mai indepartata si mai apropiata a tarii. Criza care a precedat detronarea lui Cuza si care a determinat aducerea unei dinastii straine si, mai aproape de noi, ascensiunea extremei drepte si instaurarea unei guvernari autoritare in preajma celui de al doilea razboi mondial. Ambele momente, unul fast si altul nefast, datorate unei clase politice nevolnice si incapabile sa se ridice la inaltimea misiunii sale.
Daca o guvernare autoritara nu isi doreste prea multa lume, cu deosebire cea care mai are o memorie functionala, ideea monarhiei devine tot mai plauzibila, iesind cumva dintr-o sfera a ipotezelor speculative. Iar daca aceasta pilula pare inca greu de ingurgitat, ce ar fi daca am opta pentru o solutie alternativa.
Ce ati zice despre un prim-ministru si cativa ministri de import, asa cum s-au mai vazut si pe la vecinii din fostul lagar socialist. Romani sau neromani, dar pusi pe treaba si imuni la microbii ce au infestat definitiv clasa noastra politica. Sau astia n-au mancat salam de soia?
Si asa tara a cam ajuns la mana,sau... Vezi tot