Ziare.com

Chiar daca nu mai sunt comunistii, Reteaua Securitatii inca domina tara, dar e o retea mafiota - Interviu cu Ana Blandiana (I)

de Magda Gradinaru
Sambata, 19 Ianuarie 2019, ora 15:09

   

Chiar daca nu mai sunt comunistii, Reteaua Securitatii inca domina tara, dar e o retea mafiota - Interviu cu Ana Blandiana (I)
Ura ca un fel de combustibil al istoriei a fost organizata dupa 1989, cand oamenii au fost ostilizati unul contra altuia, spune Ana Blandiana, o strategie care a mentinut PSD la putere, chiar si atunci cand a pierdut alegerile. Si chiar daca cei de la putere nu mai au ideologia comunista, reteaua Securitatii care domina tara atunci o domina in continuare, uneori formata chiar din aceleasi persoane sau din copiii lor.

Poezia si memoria se intersecteaza in tot ceea ce face Ana Blandiana si atunci orice interviu cu scriitoarea, simbol al Pietei Universitatii, va trece dintr-un plan in altul, fara a fi fortat. Desi nu si-a propus sa scrie poezie politica, Ana Blandiana a denuntat in versuri raul comunist, raul din cotidian, pentru ca poetii, nu-i asa?, nu pot fi ticalosi. Este cazul poeziei Totul, care i-a adus, alaturi de alte trei publicate in Amfiteatru, o noua interzicere in comunism, si care a facut inconjurul planetei, fiind tradusa si publicata cu explicatii in cotidianul britanic "The Independent". Asa aflau vesticii de cozile, frigul, foamea si avorturile care ucideau femei in Romania.

Dar raul nu a luat sfarsit nici cand comunismul s-a prabusit. S-a transformat intr-o ura organizata politic, pe care partidul mamut PSD a stiut sa o speculeze si sa castige, in virtutea ei, alegeri dupa alegeri. Si chiar si atunci cand nu le-a castigat, s-a intors la putere.

Ziare.com va propune un interviu-eveniment, in doua parti, cu Ana Blandiana, in care analiza prezentului se va intersecta cu poezia, cel mai recent volum, aparut la Editura Humanitas, fiind un dialog cu Romulus Rusan, cel alaturi de care a mers umar la umar, atat in iubire, cat si in formidabilul proiect al Memorialului Sighet.

Ana Blandiana, pentru ca am vorbit inainte de a deschide reportofonul despre ce s-a intamplat la Gdansk, asasinarea primarului, motivata politic de criminal, de o politica a razbunarii, cum ati numit-o, voi incepe cu o intrebare neplanificata. Ce spuneati de gestionarea asta politica a urii mi-a amintit de o imagine foarte puternica din cartea dumneavoastra, Fals tratat de manipulare, si anume aceea a baietilor de pe Calea Victoriei, "fostii orfani", ale caror resentimente le speculase dictatura comunista.

Specularea resentimentului general uman, da, e o dovada de mare subtilitate a capacitatii de manipulare a comunismului, dupa cum multiplele forme de represiune exersate denota subtilitate si chiar perversitate. Comunistii au fost de-a dreptul savanti in specularea si organizarea raului.

M-am intrebat de multe ori daca asa au reusit comunistii sa pastreze puterea, manipuland fricile, resentimentele. Altfel, se poate raspunde la aceasta intrebare: cum de a ramas atata vreme o dictatura la putere?

Asta e o intrebare in acelasi timp indreptatita si aproape suprarealista, avand in vedere ca a fost vorba de o putere aproape neclintita jumatate de secol pe cateva continente: Uniunea Sovietica, China, Asia de Sud-Est, Europa de Est, ca sa nu mai vorbim de experientele africane si sud-americane. Totul s-a bazat pe un amestec de teroare, de mizerie si de exploatare a sufletului omenesc. Au fost exploatate toate defectele oamenilor, ba chiar si calitatile lor.

Este mecanismul prin care raul invinge in lume. De fapt, diavolul asta face, in toate religiile: degradeaza oamenii si ii transforma in demoni jalnici, victime si calai, in acelasi timp, vezi titlul lui Dostoievski.

Dupa Revolutie, spunea undeva chiar sotul dumneavoastra, Romulus Rusan, era alt popor.

Noi am avut foarte puternic, amandoi, acest sentiment, mai ales cand el, impreuna cu colegele noastre, au lucrat vreo trei ani pe tema "Comunismul si taranii" si au rezultat mai multe carti si o expozitie si au descoperit mai mult de 120 de rascoale impotriva colectivizarii. Intr-o tara si la un popor care obisnuia sa spuna, la modul cel mai colocvial, si tin minte ca asta ma umilea cel mai tare, "mamaliga nu explodeaza". Polonezii au facut Solidarnosc, ungurii au facut Revolutia din 1956, la noi, "mamaliga nu explodeaza".

Un fel de a rasuci cutitul in rana si parea ca nu e nimic de raspuns. Dar in timpul acesta fusesera 120 de rascoale, dintre care, de exemplu, una, intr-un sat de langa Arad, a fost reprimata inconjurandu-se satul, ca o cetate dusmana. S-a tras la intamplare pe strazi si au fost lasate cadavrele, ca sa ii inspaimante pe ceilalti.

Explodase mamaliga de atatea ori si noi nu stiam. Asta e o alta dovada a felului de o mare complexitate in care a functionat comunismul. Intre teroarea nazista, care isi trambita crimele si cea comunista, in care totul era secret, e o deosebire esentiala, care ii face pe nazisti, comparativ, aproape naivi. Se petreceau aceste grozavii si noi, sau parintii nostri, contemporani cu ele, nu aflam nimic. Nu stiau adevarul decat victimele.

Indeobste, romanii au pastrat o cultura a infrangerii in comunism. Stim foarte putine despre rezistenta anticomunista, ca si cum nu ar fi fost deloc.

Despre represiune stiu numai cei care au fost reprimati, daca au ramas in viata, despre rezistenta si mai putini, pentru ca nu au supravietuit. Cineva care nu a avut in familie pe cineva la inchisoare sau in munti nu afla, nu stia.

Ma intreb daca nu e aici si o cultura a tacerii. Daca cei care ieseau din inchisori nu taceau. Daca parintii nu au inceput sa taca, incat memoria sociala practic s-a rupt.

La iesirea din inchisoare, cei care erau eliberati au trebuit sa semneze ca nu vor spune nimic. Si nu au spus, pentru ca nu au avut incredere ca nu se va intoarce totul. Noi am inceput inregistrarile de istorie orala in 1993, cand am inceput Memorialul. Trecusera trei ani de la Revolutie si inca era foarte greu sa convingi un fost detinut politic sa povesteasca. Intrebarile noastre semanau cu intrebarile din ancheta: "Ce a fost, cum a fost, cine ai fost, cum ai rezistat?". E adevarat ca persistenta puterii postcomuniste favoriza tacerea.

Ati amintit Germania. In postnazism a existat o intreaga scoala, s-au scris si carti in aceasta paradigma, de confruntare intre generatii. Fiul care isi intreaba tatal: "tata, cum de ai fost nazist?". Nu stiu sa existe asta in postcomunism.

Sa se fi dus la un tata securist? Cred ca principala explicatie a foarte multor lucruri greu de inteles, asa, la modul intrebarilor directe, vine din faptul ca, cel putin in Romania, nimeni nu a fost comunist de-adevaratelea. Cel mai mare procentaj, si din populatie, dar si din activistii de partid sau ofiterii de securitate era reprezentat de oportunisti. Voiau sa faca o cariera, sa traiasca mai bine, trasesera concluzia ca altfel nu se poate.

Am citit de curand si va sugerez sa o cititi, o carte infioratoare, "Tatal meu, Beria", scrisa de baiatul lui Beria, ultimul sef al NKVD-ului din timpl lui Stalin. Acest om a fost mana dreapta a lui Stalin decenii si are pe constiinta, impreuna cu multi altii, mii de crime. Baiatul lui povesteste cum vorbeau ei in casa. Erau anticomunisti, sa spun asa. Beria avea o parere extraordinar de proasta despre Lenin. Era georgian, ca Stalin, si ii ura pe rusi, aveau un nationalism care in cadrul URSS, la conducerea careia se aflau, era o crima.

Aceasta duplicitate profunda si paradoxala facea lucrurile si mai rele.

Acest paradox are o forma deplina, sa ii spun asa, in descrierea lui Vasili Grossman, sub infatisarea tortionarului, excelent in profesia lui, care ajunge seara acasa, asculta Wagner, ii spune copilului o poveste. Probabil ca asta e cel mai greu de inteles, aceasta intersectie de bine si rau in acest om.

Da, acest tip de "complexitate" psihologica apare si in literatura si filmele despre nazisti. Dar in cazul comunistilor, contradictia se afla chiar in miezul istoriei. Criminalul isi ura crima si continua sa o faca, genera teroarea si ii era lui insusi frica de ea.

Ati intalnit si dumneavoastra oameni de felul acesta, cu functii de ordinul raului, cenzori, dar care la un moment dat au lasat cate o portita deschisa.

In epoca, in anii 1980, editorii si scriitorii se rugau lui Dumnezeu sa le ajunga cartea la anumiti cenzor mai descuiati. De fapt "cenzori" nu e corect spus pentru ca dupa 1980, oficial nu a mai existat cenzura ca institutie, a devenit o realitate oculta. Eu nu am stiut niciodata ce se intampla peste editura, cate trepte mai existau, pentru ca e clar ca existau multe trepte, iar in cele mai grave cazuri, ultima treapta era chiar Ceausescu sau nevasta lui.

Pregatind acest interviu, am plecat de la ultimul volum, de poezie, un dialog de fapt, cu sotul dumneavoastra, Variatiuni pe o tema data, dar am recitit si acest volum autobiografic, Fals tratat de manipulare. Cand s-a produs intalnirea dintre poezie si istoria mare, cand v-ati dat seama ca a fi poet inseamna si a denunta raul din istoria mare?

Asta e chiar o intrebare grea. Pe de o parte, as putea raspunde ca lucrurile s-au petrecut firesc, dar nu e chiar adevarat, pentru ca - in afara poeziilor din "Amfiteatru" si cu exceptia ultimului volum de dinainte de Revolutie, aparut imediat dupa, Arhitectura valurilor, cand, intr-adevar, se depasisera toate barierele si in materie de teroare, si in materie de suportabilitate si totul capatase sens politic - eu nu am scris poezie politica. Chiar daca eu aveam sentimentul ca vorbesc despre ceea ce se petrece in jur, functionau un fel de anticorpi estetici, care ma salvau.

Politica e la un nivel mult mai jos decat poezia. Eu cred ca acesta a fost un noroc al meu. E adevarat ca lumea intelegea uneori si ce nu era, pentru ca, prin metafora, textul se nastea la jumatatea distantei dintre cititor si scriitor, peste capul cenzurii.

E acel episod al publicarii in engleza a poeziei Totul, cu un aparat explicativ detaliat facut de jurnalistii britanici, unde unele lucruri erau interpretate intr-o cheie la care nu v-ati gandit: adidasii, de pilda, erau interpretati drept picioare de porc.

Da, in primul rand pentru ca noi, sotul meu si cu mine, nu eram carnivori. Adica, nu sufeream ca nu mancam carne, nu eram vegetarieni, dar pur si simplu nu era o problema ca nu aveam carne. In al doilea rand, ne propusesem sa nu ne lasam umiliti cu statul la coada, noaptea, pentru jumatate de kilogram de carne. Ni se parea ultima expresie a umilintei. Cand eu am citit, dupa multi ani de la Revolutie, ziarul britanic din epoca, am si intrebat: "Ce-i asta?". Eu chiar ma gandisem la copiii care isi doreau adidasi. Nu cunosteam folclorul si argoul cozilor.

Exista aceasta perceptie, ca poezia e inutila social si ca poetii, oricum, nu sunt periculosi. Imi amintesc de ce spunea Monica Lovinescu imediat dupa 1990, cred ca la prima revenire in tara, ca intelectualul trebuie sa fie periculos.

Si eu cred ca ar trebui sa fie. Intelectualul care nu e periculos inseamna ca e dezinteresat de ce se intampla in jurul lui. Dar periculos inseamna foarte multe lucruri. Libertatea este periculoasa, chiar si cand nu face nimic impotriva guvernului, ca sa spun asa. De asta a existat in toate epocile o vesnica dorinta a celor care aveau puterea de a cuceri scriitorii sau, daca nu se lasau cuceriti, de a-i reprima. Exista prejudecata, care atunci era chiar un adevar, ca tot ceea ce spun ei este ascultat si ramane. Iar celor puternici le era frica de posteritate.

Se mai tem astazi cei de la putere de intelectuali si, in felul acesta, de posteritate?

Pentru ca acest lucru sa functioneze, cel de la putere trebuie sa aiba idee ce inseamna un intelectual, un scriitor, sa citeasca el insusi carti. Cineva care este semi-analfabet nu are niciun fel de jena si niciun fel de spaima fata de intelectuali.

Cum vi s-a parut celebrarea lui Eminescu?

In primul rand, nu am mai fost la o astfel de celebrare din 1990. Atunci, in 15 ianuarie, pe scena Ateneului a fost un spectacol ca acesta, cu discursuri, in care cativa oameni de cultura - imi amintesc ca era si ministrul Culturii, Andrei Plesu - am vorbit, incercand sa exorcizam momentul cel mai umilitor pe care mi-l aminteam de dinainte de 1989: 15 ianuarie 1989, cand pe aceeasi scena, de ziua lui Eminescu s-a tinut un discurs in care ideea principala era ca meritul cel mai mare al lui Eminescu este ca a fost citit de Ceausescu. Nu se vorbea decat despre asta. Era incredibil. Eminescu devenise o anexa ridicola a dictatorului.

De atunci, nu am mai fost la 15 ianuarie decat cel mult la Ipotesti, la premiile Eminescu.

Acum, inainte de ceea ce s-a intamplat in sala, am participat la ora 9 dimineata, impreuna cu cateva sute de elevi, la un moment cu adevarat emotionant. Citisera intr-o carte a mea, Fals tratat de manipulare, cum Geo Bogza organiza punerea jerbei de flori la statuia lui Eminescu si au decis sa continue traditia. Scoala se numeste Anastasia Popescu, dupa numele unei foste detinute politice. Am intrat apoi cu copiii in Ateneu, au descoperit sala si apoi le-am vorbit despre Eminescu, incercand sa-i fac sa inteleaga, pe de o parte, de ce era mai importanta pentru noi, inainte, ziua lui Eminescu, care se transforma intr-un prilej de purificare dupa festivitatile ceausiste din ianuarie, iar pe de alta parte, ca trebuie sa intelegem si sa fim mandri ca Eminescu este cea mai inalta reprezentare in cultura romana a unirii dintre bine si frumos.

Este un foarte mare noroc, pentru ca nu la toate popoarele poetii nationali sunt in asa masura apropiati de notiunea de sfant. El a creat, prin biografia lui si prin opera, situatia in care, pentru romani, a fi poet si a fi ticalos sunt notiuni incompatibile.

Bine, dar si lui Eminescu i se reproseaza articolele politice, cele din Timpul, cu tenta antisemita. Imediat dupa 1990, a fost un proces de demitizare a lui Eminescu, in sensul dezbracarii de festivismul Cantarii Romaniei.

A fost mai mult, nu a fost doar demitizarea confiscarilor de catre comunism. A fost o prostie, intr-un moment in care se pierdeau reperele si in care se stia ce fusese raul, dar nu prea se stia ce era binele. In general, eu cred ca nevoia de demitizare este o idee simplista, o intelegere primitiva a notiunii de mit, pentru ca mitul, intr-o cultura, nu este opusul istoriei, nu este opusul adevarului, ci o aureolare a lui Sunt planuri diferite. Parerea mea este ca, dimpotriva, acum, noi avem nevoie sa aprofundam miturile, sa le dam consistenta, ca sa ne apere de confuzia care se dezvolta in lumea contemporana. Toate popoarele fac asta.

Scoala despre care va povestesc are ca imn poemul Rugaciune al lui Eminescu. "Rugamu-ne-ndurarilor, Luceafarului marilor..." Copiii au cantat la statuie, au pus jerbele de flori si m-am gandit ca pentru ei va ramane totul ca o extraordinara amintire mitica.

Eu am copilarit langa Ipotesti si am aceste amintiri, ale zilei lui Eminescu sarbatorite chiar acolo, langa lacul cu nuferi.

Am fost in octombrie acolo si am facut cateva fotografii cu telefonul. Lacul era de-un albastru nefiresc, supranatural. In orice caz, in imagine apare inca si mai albastru. "Lacul codrilor albastru" nu e o metafora, e chiar o realitate.

Nu stiu cum mai arata casa, ultima data cand am fost ori era in curatenie, pentru ca nu arata foarte bine.

Nici acum nu e foarte departe de asta. Mi se pare de neinchipuit, aproape misterios, felul in care nu reusim sa facem un adevarat muzeu celui mai mare poet al nostru.

V-ati ocupat in egala masura de memorie, de conservarea memoriei. Cum va explicati acest dezinteres fata de memoria sociala? De ce nu vrem sa conservam, sa protejam?

E o intrebare la care imi vine sa raspund izbucnind in plans. Mi se va raspunde ca nu se dau bani, dar de ce nu li se dau bani? Este locul numrul 1 al culturii romanesti. La alte popoare exista nenumarate case ale scriitorilor. La noi exista infinit mai putine si pentru ca cei mai multi scriitori au fost foarte saraci. Eminescu a locuit mai mult de un deceniu in Bucuresti, in diverse case, dar ele erau atat de sarace, incat nu poti face o casa memoriala acolo, chiar daca nu au fost demolate. La Ipotesti ar trebui sa existe un cult stiintific, profesionist, al lui Eminescu.

Am vazut recent un interviu cu ministrul Culturii, domnul Breaz, care, rugat sa recite ceva din Eminescu a ales un singur vers: "Cobori in jos, Luceafar bland". Sa-l mentii pe Eminescu in zona asta cliseica e calea sigura pentru a nu-l recupera, de fapt.

Am vazut o ancheta in care, la iesirea de la Filologie, niciun student nu a stiut sa spuna un vers din Eminescu.

Jandarmeria i-a adus un omagiu, dar cum? Cantand ceva din Doina si Ion Aldea Teodorovici.

Ce circ! Am citit si comentariile. Asta ne mai salveaza, ca avem umor. Dar acest fel de a omagia degradeaza obiectul omagiului, ca sa nu mai zic ca e un fel de a-l folosi pe Eminescu pentru a-si spala imaginea de la 10 august.

Am vorbit despre cum folosea dictatura comunista resentimentele oamenilor, despre investitia politica in ura. Cum arata astazi Romania, din aceasta perspectiva a capitalului de ura?

Inainte de 1989, ura exista in infinit mai mica masura. Este clar ca ura naturala, sa ii spun asa, a fost organizata dupa, pentru ca ceea ce fusese inainte se simtea ca este dirijat. Cand ti se spunea la scoala sa urasti boierii sau regii, totul era luat ca o pisalogeala si oricum stiai de acasa altceva. Nu se poducea ura. La noi nu a functionat cu adevarat nici macar lupta de clasa, printre altele si pentru ca nu am avut o clasa sus-pusa extraordinar de bogata.

Ura ca mecanism al istoriei, ca un fel de combustibil al istoriei, a fost organizata dupa 1989. Ceea ce se intampla acum in Polonia, de exemplu, cu asasinatul de la Gdansk, dovedeste ca nu numai la noi se intampla.

Imi amintesc o scena pe care am trait-o, era in timpul Pietei Universitatii. M-am dus la Cluj, unde era un concert de Sigismund Toduta, pe versuri de-ale mele. Cand s-a terminat concertul, a venit la mine un compozitor bun, Hans Peter Turk, si m-a intrebat daca am trecut prin Piata Unirii, pentru ca acolo functioneaza un foarte mic pui al Pietei Universitatii din Bucuresti. Ar fi extraordinar daca ne-am duce acolo. Si ne-am dus.

Ce am vazut mi-a sugerat imaginea crestinilor din antichitate, care erau sfasiati de fiare. Erau vreo 10 tineri, elevi sau studenti, iar in jur erau cateva sute de persoane care ii huiduiau: "Duceti-va acasa, nenorocitilor!". M-am dus langa ei, ne-am imbratisat si m-am gandit foarte mult dupa aceea la ce putuse sa li se spuna celor care huiduiau. Cum se ajunsese la intensitatea urii acelor oameni, pentru ca nu erau toti securisti, pareau oameni foarte simpli? Era un mecanism care explica, de altfel, rezultatele din alegeri de-a lungul acestor 30 de ani si faptul ca partidul cu mai multe nume provenit din partidul comunist a castigat aproape intotdeauna si, chiar si atunci cand nu a castigat, a revenit.

Chiar daca, la drept vorbind, ei nu prea mai au mare legatura cu comunismul, sunt pur si simplu niste mafioti, e clar ca reteaua Securitatii care domina tara o domina in continuare, uneori formata chiar din aceleasi persoane sau din copiii lor. Dar este o retea mafiota, nu mai are nimic ideologic. Este clar ca au o capacitate de manipulare mare: chiar daca nu au mai pastrat din ideologie nimic, au pastrat tehnica manipularii, care a functionat tot timpul in istoria mondiala a comunismului.

Aceasta capacitate de a ne asmuti unul contra altuia e teribila. E aceasta imagine pe care in Fals tratat de manipulare o descrieti, a batranului care il loveste sacadat cu roata bicicletei pe tanarul "arestat" de mineri. Facea un rau gratuit, din care nu obtinea nimic.

Mi-a povestit o fata, care a venit la mine in Piata Universitatii, o scena de un comic enorm. Intorcandu-se acasa intr-o zi, locuia la mama ei, a gasit frigiderul gol complet si inauntru un biletel "Sa-ti dea de mancare Ana Blandiana!". O pedepsea pentru ca fusese in Piata Universitatii. Cum s-a ajuns la asta?

Eu cred ca toata psihologia terorii si a reactiilor noastre la teroare vor fi dezlegate in mai mare masura de literatura care se va scrie despre asta, daca se va scrie, decat de istoria care se va scrie cand se vor deschide arhivele. Sigur, prin deschiderea arhivelor se lamuresc destul de multe. Se lamureste faptul ca o parte mult mai mare decat credeam noi din populatie a colaborat - majoritatea de frica, evident - dar pana la urma nu are importanta.

Sau cei 20 de scriitori care au semnat fara sa le-o ceara nimeni o scrisoare ca sa nu vi se dea viza pentru premiul Herder.

Da, in schimb nu s-au produs solidarizari de niciun fel.

Vestita desolidarizare a intelectualilor in comunism. Cum arata astazi solidaritatea intre scriitori?

Eu am sentimentul ca aproape sunt in ilegalitate cand am un succes in strainatate. In general, am o viata dubla. Sunt scriitor in strainatate, imi apar carti, am lansari, recitaluri despre care in tara nu se afla nimic.

Eu m-am intrebat deseori daca nu ii ratam pe scriitori, pe artisti, asteptand de la ei mereu comentarii politice, reactii la ce fac politicienii.

Si ii degradam. In ultimul timp, nu mai suport sa merg la emisiuni de televiziune, sa spun ce cred. E deja aproape degradant, pentru ca tot ce spui nu are nicio importanta. Sunt lumi paralele.

Citeste si partea a doua a interviului acordat de Ana Blandiana Ce se intampla acum este mai greu de suportat, fata de ce se intampla in timpul lui Iliescu.


Urmareste Ziare.com si pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Ziare.com.

Sursa: Ziare.com

Articol citit de 18529 ori

Urmareste Ziare.com pe

Urmareste stirile Ziare.com pe Facebook
15 comentarii
Ordoneaza comentariile:Standard |Calitate |Numar Voturi |Recente

Bun venit doamnelor Gradinaru si Blandiana !

.

 

Iubita Ana Blandiana, "mamaliga" este otravita!

Ne doare ca nu explodeaza, dar ma tem ca e si mai rau: "mamaliga" este otravita. Daca s-ar fi limitat doar la a nu reactiona, poate ca eram salvati. Dar au existat, in diferite variante, cei 20 de scriitori care au putut face gestul mizerabil cand ati luat premiul Herder. Au existat acei clujeni care asaltau mica Piata a Universitatii ce se formase acolo. Au existat, raspanditi peste tot, indivizi precum cel ce lovea cu roata bicicletei omul cazut la pamant. Si acum, calaii natiunii au sustinatori. Oribili politicieni au tupeul sa minta si sa fure, exista o oribila CCR, un oribilul CNA, un dubios CSM, o Justitie foarte pestrita, o intelectualitate duplicitara, o presa corupta si curtata de o puzderie de . Institutiile sunt pline deincapabili si de corupti si, ce mai grav, multimea care nu descerne intre intre bine si rau.
Sunt explicatii. Ni s-a impus stiinta ruseasca a manipularii si terorii dupa 1944, au avut grija sa creeze aici unelte si prin ele un comunism si un securism feroce care, bine organizat, s-a propagat pana astazi. Au furat revolutia si, bine organizati, ne controleaza si astazi.
Intrebarea este ce e de facut? Otrava trebuie neutralizata. O solutie trebuie sa existe!

 

Oda inchinata lui Lenin.

Daca sunteti un site democrat si fara influente politice,cum doriti sa ne convingeti,atunci nu cenzurati va rog aceasta poezie care apartine autoarei Ana Blandiana.
Doar atat si fara comentarii.
Odă

Slavă neamului acesta
Vremurilor noastre slavă!
Slavă erei ce se naste
Dusmănită si grozavă;

Slavă robului de veacuri
Care n-o să fie rob;
Slavă tării ce inaltă
O sesime de pe glob;
Slavă!

Slavă fericirii
Vremii viitoare slavă;
Slavă lumii ce se naste
In aceasta oră gravă;

Slavă anului acesta
Ce-a ucis in colb milenii;
Si de flăcări, ca drapelul,
Slavă vesnica lui Lenin!

Ana Blandiana, in Almanahul «Luceafărul», 1983

 

de la secu

sintem o mana de secu ajunsi la 100 de ani care mishuna prin capitala .apreciem si poezia Partid vezi google.circulati va rog.

I-ai turnat Voiculescule !

.

Lasa-te de securisme

In comunism era imposibil sa nu faci concesii. Traind intr-o incinta poluata, e imposibil nu inhalezi, trebuiE sa respiri. Unii s-au inscris in partid ca sa-si poata desfasura munca. Altii au spus prostii in sedinte, in care nu credeau. Altii, au spus un banc si au fost luati la intrebari de securistul institutiei. Toti aflasera ce inseamna sa te opui.
Adevaratele jigodii si-au turnat rudele, colegii, au avansat prin sfori politice, au persecutat, au pedepsit, au fost tortionari.
Greseala de dupa revolutie, de fapt premeditata si foarte exploatata de GIO, a fost ca nu s-au desecretizat atunci dosarele, ca sa se stie ce a facut fiecare. Si-au facut din asta un instrument de santaj, au construit reteaua pe care s-au sprijinit. Au infiltrat partidele de opozitie, presa. Celor nesantajabili le-au barat ascensiunea. Asa se explica surprizele Ciorbea, Radu Calin Cristea, Ficeac...
Ce a facut diferenta dintre oameni si lichele, a fost ATITUDINEA de la revolutie pana acum. Unii, au rezistat la santaj si au luptat cu curaj pentru binele public, dreptate, adevar. Nu au acumulat averi sau functii. ASA A FACUT ANA BLANDIANA Asa ca, lasa-te de securisme

Stimata D-na Ana Blandiana,

Fara vreo pretentzie de a va corecta, indraznesc sa aduc unele completari la o parte din explicatziile dvs. (1) Spunetzi: "Specularea resentimentului general uman,
da, e o dovada de mare subtilitate a capacitatii
de manipulare a comunismului" iar eu as adauga ca toate regimurile politice au facut asta, de-a lungul istoriei si
de aceea lipsa unei/unor religii care sa propvaduiasca
combativitatea activa pe plan social s-a asociat,
vrand-nevrand, cu "manipulantzii". Nu comunismul a
inventat manipularea masselor, el doar a expus-o fara
perdea. (2) Spunetzi: "Totul s-a bazat pe un amestec de teroare, de mizerie si de exploatare a sufletului omenesc. Au fost exploatate toate defectele oamenilor, ba chiar si calitatile lor... Este mecanismul prin care raul invinge in lume. De fapt, diavolul asta face, in toate religiile: degradeaza oamenii si ii transforma in demoni jalnici, victime si calai, in acelasi timp, vezi titlul lui Dostoievski." Iar eu spun: de ce este nevoie sa facem apel la existentza diavolului in acest context ? Asa este construit spiritul omului, care are un suflet "exploatabil" mai ales din cauza invatzaturii blandului Mantuitor, care ne-a indemnat sa intoarcem si celalalt obraz; da, dar asta, pe plan social si politic, inseamna supunere neconditionata. Nu vreau sa blamez etica crestina, vreu doar sa subliniez ca este nevoie ca aceasta sa fie "adaptata" situatziei, ceea ce Biserica uita sa faca... sau nu stie cum. Combativitatea in fatza raului social nu inseamna neaparat violentza ! (3) Spunetzi: "Explodase mamaliga de atatea ori si noi nu stiam. Asta e o alta dovada a felului de o mare complexitate in care a functionat comunismul." Vin eu si zic: de ce nu stiam ; de ce nu comunicau oamenii intre ei, subteran; de ce preferau
sa se adreseze lui D-zeu, in rugaciuni, nu sa actioneze in fapt ? Din lipsa de solidaritate sociala reala, iata defectul principal al romanilor, care se vede si astazi in pasivitatea fatza de raul politic manifest in spatziul "democratiei" ! (4) Ma adresez acuma spuselor d-nei jurnaliste, care spune: "Probabil ca asta e cel mai greu de inteles, aceasta intersectie de bine si rau in acest om." iar eu zic: nu e nimic de neinteles in acest melanj de bine si rau din sufletul omenesc; e vorba aici de un fapt obiectiv, care tine de structura psihicului uman: dovada stau manifestarile de ura viscerala ale unor oameni care simt nevoia sa ucida gratuit si chiar fac asta (vezi ultimele cazuri de crima semnalate de ziare si de media).

 

Stimata Doamna,

Cand intelectualii tac, hienele urla! Cel mai mult ma inspaimanta in ziua de azi lipsa respectului fata de cultura, de intelectuali. Intelectualii sunt marginalizati, sunti tinuti la perfieria societatii si oadata cu ei cultura. Avem atatea scoli, atea facultati de toate tipurile si prin cele mai indepartate colturi ale tarii, dar, in mod tragic, scoala nu mai este un izor de cultura, iar cei scoliti nu devin intelecuali, ci smecheri. Acest fenomen este pornit, propagat si intretinut de conducera tarii. Spuneti ca politicienilor, conducatorilor de azi nu le mai este frica de cultura, pentru ca, nu-i asa, nu are cum sa iti fie frica de ceva ce nu cunosti, dar cred ca va inselati. Conducatorii din ziua de azi sunt semianalfabeti, insa instinctele primare care le semnaleaza pericolul functioneaza, memoria nu-i lasa sa uite. Primul lucru pe care l-au facut KGBistii venisti pe tancurile sovietice a fost sa lupte cu intelectualii. Intelectualii sunt un pericol pentru orice stat depotic, pentru orice grup infractional, pentru orice curent sau manipulare. Un intelectual este un pericol imens, pentru ca, nu-i asa, este un om capabil sa gneasca liber. Doamna Blandiana mai avem o sansa, i nainte ca totul sa fie pierdut, inca mai avem intelectuali. Va rog, nu taceti!

 

hienele urla oricum,

orice-ar face intelectualii si, de vreme ce acestia din urma nu stiu sa urle, ci doar sa vorbeasca, hienele se vor auzi intotdeauna cel mai tare. Este alegerea fiecaruia dintre noi pe cine asculta cu atentie.

doamna blandaiana,pe de-o parte avem politicienii,pe de alta parte

sekuristii cum spuneti chiar dvs.Intelectualii de partea cui sunt ?! asta e problema Romaniei ,ca intelectualii sunt de o parte,sau de alta,in nici un caz unde ar trebui !

 

Asa este bine: sa fie de orice parte pentru a putea articula..

... o doctrina, o propozitie politica reala, pentru a avea dialog.
- Cand un partid purtand o doctrina politica ramane fara intelectuali, acel partid devine totalitar si lipsit de relevanta ideologica sau, ca sa nu absolutizez: de o relevanta ideologica precara.

Monopolul media ?

.

domnu rasu-plansu,daca toata lumea e de o parte,sa

de alta,atunci unde e societatea civila ?! unde este arbitrul ?! 4 ani jucam cazacioc,alti 4 break-dance si tot asa ?! pleaca ai nostri,vin ai nostri noi ramanem tot ca la dentist ?! nu,societatea civila,formata din intelectuali trebuie sa aiba un rol important in societatea romaneasca ! trebuie un tampon intre unii si altii,nu neaparat un rege,dar cineva care sa fie deasupra oricaror suspiciuni de partizanat cu unii sau altii ! parerea mea ! credeam ca discutam mai mult despre cele din articol .

Care este differenta dintre securisti si sekuristi? Si de ce

trebuie sa atribui intelectualilor o anume apartenenta ideologica? Si de ce este apartenenta ideologica un rau? Ce poate fi usor remarcat in politica romaneasca, din ‘89 incoace, este lipsa de ideologie a tuturor partidelor. Si de fapt continutul ideologic era deja in pierdere cu mult inainte de ‘89.
Tot ce ar trebui sa vrem de la intelectuali este onestitate si rigurozitate intelectuala.

Poate nu-i prea tarziu

Chiar si redescoperirea Americii este importanta. Problema este ca o descopera tocmai cei care sigur o stiau de mult. Deci, de ce asa de tarziu d-na? Sa nu spuneti ca si acum a fost dizidenta? Ca la Dinescu dar fara Cetate?
Si acumar fi bine sa realizati o coalitie din cei care asemeni Dvs. au descoperit ceeace ca intelectuali trebuiau s-o stie.
Si numai curajul le-a lipsit.

 


Platforma pentru solutionarea online a litigiilor