Utilitatea lui Iov

Ideea ca omul poate atinge perfectiunea a avut doua principale intruchipari: prima, din era patristica, viza indumnezeirea harica a omului. De vreme ce omul este "imago Dei", el tinde spre "asemanarea" cu Acesta, adica spre ridicarea, prin gratia divina, la un soi de suprema "compatibilitate" cu Dumnezeu.

A doua ipostaza la care ma refer e cea a antropocentrismului renascentist: umanismul, care - asemenea desenului leonardesc, dupa Vitruviu - pune omul in centrul universului si il celebreaza ca pe fiinta de maxima noblete, relevanta si perenitate rationala.

Amandoua aceste formule ale perfectiunii omenesti par sa predice un ideal, insa nicidecum acelasi ideal. In gandirea patristica, omul este derivat ontologic din actul voluntar al Creatorului divin. Omul cazut in pacat este un proiect esuat si totusi relansat prin lucrarea mantuitoare a Logosului intrupat.

Smerenia absoluta a lui Dumnezeu - masurata prin "golirea Sa de propria slava" (gr. kenosis) - ii deschide omului poarta mantuirii de sub robia morala si existentiala a libertatii prost intelese. Crestinului i se fagaduieste maximum de onoare (indumnezeirea dupa har), dar numai cu pretul practicarii virtutilor teologice - iubirea, credinta si speranta - completate printr-o viata de asceza, adica de purificare, despatimire, urcus duhovnicesc nemargit (Sf. Grigore de Nyssa numea asta "he epektasis").

Mai pe scurt spus, crestinul se glorifica daca imita kenoza lui Hristos: vorba apostolului Pavel ("atunci sunt tare, cand sunt slab") rezuma minimalismul viziunii crestine despre om: un soi de "less is more".

Cu totul altfel stam cand e vorba despre cealalta reteta a perfectiunii: umanismul italian, cu radacini in gandirea bizantina tarzie, dar si in filozofia greaca antica. Pentru autorii care au profilat portretul modern al omului european, noi suntem nu doar incununarea Creatiei divine, dar si masura (anaximandrica) a tututor lucrurilor.

La curtile cardinalilor din Renastere se lafaie, in poeme, scrisori particulare, fresce cinegetice si mitologice sau chiar "samizdat" licentios tocmai ideea ca nu exista autosuficienta divina: in fond, omul este cel care, prin eroismul sau etic si intelectual, prin creativitatea sa minunata, prin ratiunea patrunzatoare si armonia somatica, reuseste sa dea "glas" prezentei divine altminteri insondabile, tacute, oarecum absente.

Chiar daca Reforma protestanta a corectat triumfalismul umanist prin revenirea la austeritate si pesimism antropologic, drumul omului modern spre apostazie functionala (progresism, relativism, nihilism) nu a mai putut fi stopat.

Si cu el traim pana azi, cand ne intrebam iarasi cine suntem, macar pentru a ne putea "prezenta" in noul "dialog" cu Islamul, pe care unii il vad ca pe o ciocnire inevitabila. Nu ma tem de moartea crestinismului printr-o alarmista reprezentare a "invaziei" musulmane.

Crestinismul e mort si invie din propria mizerie, care e mizeria noastra: face asta de doua milenii, intarindu-se din fiecare noua criza interna. Presupun ca presiunea migrationista ne va obliga sa redescoperim identitatea spirituala a Europei, substratul crestin al democratiei moderne si sa asumam, totodata, violenta pe care noi, europenii, am sadit-o in restul lumii, instrumentalizand buna intentie a dragostei evanghelice.

Hristos fiind Mielul jertfit, nu avem nicio scuza pentru crimele pe care le-am comis in numele Sau. Totodata, trebuie sa ne aducem aminte ca desavarsit este numai Dumnezeu.

Cu toate tehnologiile noastre ambitioase, dincolo de cultul gandirii stiintifice, de ciudata contradictie a progresului definitiv sau de mercantilizarea economica la care am ajuns, ramanem fiinte fragile, incomplete si muritoare.

Am - cu un puseu profetic cumsecade ironizat - viziunea unei lumi euro-americane care va mai produce filozofie crestina, cu scopul terapeutic de a purifica toxinele postmodenitatii. Pentru asta trebuie pesemne sa facem sinteza celor doua idealuri de perfectiune pomenite la inceputul acestui text: sa fim greci, iarasi, dar si crestini fara frica de a ne asuma un credo.

Noua, palide umbre postbizantine ale crestinismului rasaritean, ne-ar fi oarecum lesnicioasa o asemenea convertire la vechiul adevar al zilei de maine. Tocmai pentru sa stam, cu toate slabiciunile noastre demne de Iov, pe gramada de gunoi care sufoca, de cateva veacuri, bunul simt al nedesavarsirii.

Teodor Baconschi este doctor in antropologie religioasa si istorie comparata a religilor, Universite Paris Sorbonne - Paris IV.

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Fenomene fără precedent în istoria alegerilor. Politolog: „Vom vedea niște scoruri foarte interesante"

Se anunță o prezență-record la alegerile europarlamentare, programate pentru 9 iunie 2024. Fenomenul a fost explicat de către politologul Andrei Țăranu, într-un interviu pentru Ziare.com....

Cine câștigă din separarea candidaților PSD-PNL la Capitală: ”Se vor faulta unul pe altul”. Scenarii noi pentru prezidențiale

Sociologul Alfred Bulai, șeful departamentului de Sociologie din cadrul SNSPA, a fost invitatul rubricii „Cu fața la alegători”. Acesta a vorbit despre cele mai importante subiecte de pe...