Pacientul ca o suma de organe (Opinii)

"La un pacient nu te uiti ca la un lemn" spunea profesorul Ioanel Sinescu, rectorul Universitatii de Medicina si Farmacie din Bucuresti intr-un recent interviu acordat Ziare.com.

O nefericita situatie personala m-a pus zilele trecute in situatia de a medita profund la aceste vorbe si ma tem ca, de fapt, ele cuprind una dintre principalele probleme ale sistemului sanitar din Romania, o situatie pentru care insa medicii au doar o parte de vina, cea mai mica.

Pe holurile unui mare spital din Bucuresti, Colentina mai precis, am simtit clivajul adanc care exista intre cei mai multi dintre medici - nu toti, desigur - pe de-o parte, si pacienti si familiile lor, de cealalta parte.

Nimic de reprosat in privinta deciziilor medicale, in privinta seriozitatii abordarii terapeutice. Nici nu mi-as permite asemenea judecati. Dar prea putini dintre medici par a intelege ca pacientul pe care il au in ingrijire nu este o suma de organe, care s-au defectat si trebuie reparate. Din pacate nu exista o foarte mare diferenta intre atitudinea medicului avand in ingrijire un pacient si aceea a mecanicului auto care se ocupa de o masina adusa in service.

Pacientul ajuns in spital este in primul rand un om speriat. Dincolo de boala propriu-zisa, afectarea lui psihica este inevitabila. Are angoase, are temeri, se intreaba ce va fi cu el, cata suferinta ii e data. Are nevoie de raspunsuri si un dram de empatie. Este o stare pe care o citesti pe mai toate chipurile din saloane, de pe culoare, ale bolnavilor si ale familiilor lor.

Si printre ei se strecoara ca niste fantome usor absente medicii, care nici macar nu-i privesc, nu le vorbesc decat in limitele strict necesare. Niste Dumnezei inaccesibili in halate albe trec usor "autisti" printre aceste chipuri ale suferintei.

Nu e indiferenta, nici lipsa de dedicatie. Am asistat la o scena impresionanta intr-o seara de duminica, cand pentru o pacienta intrata in stop cardio-respirator, o femeie obisnuita, nu vreun VIP, au venit de acasa, din timpul lor liber, trei medici. Au aparut in maximum 10 minute dupa ce au fost alertati si-au aruncat hainele pe un birou si vreme de cel putin o ora si-au dat toata silinta sa o salveze pe pacienta.

Dar dincolo de acest evident devotament fata de profesie, comunicarea dintre medic si pacient este mai mult decat deficitara, este aproape inexistenta. Omului nu i se explica clar ce are, de ce are, care ii sunt optiunile, care sunt riscurile, spre ce se indreapta. Ii sunt facute analize amanuntite, pe care nu i le explica nimeni, ii este administrat probabil cel mai bun tratament, dar el nu stie nimic din ceea ce i se intampla.

Nu i se spune mai nimic, nu beneficiaza de acel strop atat de necesar de empatie.

Si asta ii ingreuneaza si mai tare viata in spital. Asta il face suspicios, nemultumit, reactiv, uneori ranchiunos fata de medici, asta il face sa se considere prost tratat chiar daca, in fapt, conduita terapeutica este poate ireprosabila.

Decredibilizarea nedreapta a medicinei romanesti are o sursa si in acest clivaj de comunicare dintre medic si pacient care nu se inteleg unul pe celalalt.

Nu dau vina pe medici. Pe de-o parte, ma tem ca scoala romaneasca de medicina ii invata numai despre organe si boli, dar mai nimic despre comunicarea cu pacientul. Pe de alta parte, fiind prea putini, asediati, prost platiti si mult mai slab dotati decat ar trebui, probabil ca trebuie sa se puna la adapost din punct de vedere emotional, sa se detaseze, sa isi faca treaba medicala constiincios, ca niste functionari de buna calitate, dar pastrand distanta.

Si mai e ceva. Pentru pacient este extrem de deprimant peisajul din jurul sau. Nu vorbesc despre aparatura medicala si nici despre igiena. Vorbesc despre conditiile de spitalizare.

Grupuri sanitare precare, cu toalete fara capac, cu robinetele legate cu sarma, cu faianta sparta si multa rugina. Un dus este un vis frumos chiar pentru cei care nu sunt imobilizati la pat, apa calda e o raritate. Da este adevarat ca si caloriferul cu smaltul sarit incalzeste, ca si targa cu roti hodorogite, ruginita si cu musamaua pe alocuri smulsa - numai buna de recuzita intr-un film din primul razboi mondial - duce pacientul de colo pana colo, e adevarat ca usa stramba pana la urma se inchide, dar toate la un loc dau un sentiment de sfarsit de lume, poate si de viata.

E greu sa ai incredere in calitatea investigatiei medicale si a tratamentului privind peisajul dezolant din jur, saracia si improvizatia. Nu e vina managerului. Cu putinii bani pe care ii are la dispozitie rezolva ce e mai urgent. Si, cum spuneam, pana una alta targa se misca, caloriferul incalzeste, toaleta este utilizabila. Este vina subfinantarii cronice a sistemului sanitar.

Dar toate acestea amplifica drama pacientului pentru care internarea in spital devine cu mult mai greu de suportat decat ar trebui ea sa fie doar in virtutea bolii.

De-abia cand pacientul nu va mai fi privit ca o suma de organe, cand confortul lui psihic va deveni parte componenta a tratamentului pe care il primeste, probabil ca vom putea vorbi despre inceputul reformei sistemului sanitar din Romania.

CTP, după ce a văzut conferința lui Cătălin Cîrstoiu: ”I s-a mai rărit zâmbetul iliescoid...”

Candidatul PSD-PNL la Primăria Capitalei, medicul Cătălin Cîrstoiu a susținut vineri, 19 aprilie, o conferinţă de presă pentru a răspunde acuzaţiilor de incompatibilitate în condiţiile...

De ce Robert Negoiță nu poate fi candidatul coaliției la Primăria Capitalei. „Niciun primar de sector nu are mai multe șanse decât Piedone”

În contextul unei crize generate în alianța PSD-PNL, generată de zvonurile legate de o eventuală retragere a medicului Cătălin Cîrstoiu, primarul de la Sectorul 3, Robert Negoiță, s-a...