La nivel retoric nu face nimeni compromisuri in Romania, dar la nivel practic toata lumea le face, pe sub masa Interviu

Din 1990 incoace, Romania s-a impartit in doua, dar clivajul nu a fost neaparat cel dintre comunisti si anticomunisti, ci intre cei care acceptau compromisurile facute sub regimul comunist si voiau "pace cu trecutul", pe de o parte, si cei care care au refuzat compromisul cu trecutul comunist. Iar cei care propavaduiau pacea cu trecutul erau tocmai cei care au fost dispusi sa foloseasca violenta: ei au facut mineriadele, ei au folosit gazele lacrimogene, si asta de atunci pana anul trecut, si poate o vor face si in viitor.

Alin Fumurescu a plecat din Romania si a scris despre compromis, o lucrare academica publicata de Cambridge University Press. Pentru editia in limba romana, publicata de Editura Humanitas si tradusa de Doru Castaian, a scris o prefata detaliata care l-a facut sa inteleaga de unde vine anticomunismul visceral al unei generatii inca fragde in comunism.

E un dialog rabdator, care pleaca de la cum se face, de pilda, ca grecii nu aveau cuvant pentru compromis, americanii il valorizau pozitiv, iar francezii il condamnau moral si ajunge la identitatile secundare pe care campaniile politice populiste le pun astazi in joc. Brexit-ul e un exemplu.

Printre randuri, aflam si de ce oamenii care isi vad doar de treburile private, fara sa se implice in treburile publice, sunt, la origine idioti.

Alin Fumurescu, in pagina de multumiri de la finalul acestui volum despre compromis, ii multumiti lui Andrei Plesu pentru ca a incurajat o editie in limba romana - cartea a aparut mai intai in engleza, la Cambridge University Press - a unui volum despre o tema care, spuneti, nu este atat de populara. Nu e o tema romaneasca. Pare putin paradoxal, daca ne gandim la toata literatura, de la Ralea la Draghicescu si la Cioran, despre "specificul national" al vesnicei tranzactionari.

Da si nu. Ceea ce am facut eu in varianta originala a cartii, fara capitolul special dedicat editiei in limba romana, e o retrasare a genealogiei compromisului. O buna parte din carte axata pe Evul Mediu si modernitatea timpurie in Anglia si Franta secolelor al XVI-lea si al XVII-lea, ceea ce nu stiu in ce masura ar fi interesant pentru publicul larg romanesc.

Ceea ce nu inseamna ca lucrurile descoperite nu se pot aplica sau adapta contextului romanesc, asa cum am incercat sa fac in prefata scrisa special pentru editia in limba romana.

Ati echivala spiritul de negociere, tranzactionarea despre care vorbeam, cu compromisul?

Unul dintre argumentele pe care le aduc in carte este acela ca compromisul este un concept atat de atractiv, pentru ca are doua componente: aceasta componenta economica, de tranzactionare, de targuiala, de tocmeala: "mai las eu de la mine, mai lasa tu de la tine", dar are si o componenta afectiva, in care facem un sacrificiu reciproc, ne sarcrificam, de fapt, interesele personale pentru binele comun.

Are, din punct de vedere filosofic, o componenta a liberalismului clasic si una a republicanismului clasic, unde binele comun primeaza.

Din acest motiv, compromisul ar trebui sa fie un concept politic extrem de atractiv. Si a si fost, la un moment dat. Intrebarea e de ce nimeni nu mai considera, in ziua de astazi, compromisul atractiv, politica fiind arta compromisului?

In Grecia, despre care spunem ca este leaganul democratiei, acolo s-a nascut agora, nu exista un cuvant anume pentru un compromis. Cum va explicati? Nici pentru reprezentare nu aveau grecii antici un cuvant.

Grecii concepeau politica cu totul altfel decat o concepem noi. Corpul politic acolo era structurat organic, nu aveau distinctia pe care noi o avem intre reprezentant si reprezentat.

In primul rand, nimeni nu putea fi reprezentat, nu ca individ unic. Individul era parte a corpului politic, deci nu exista distinctia intre noi si ei. Aristotel spune foarte frumos: "Cetateanul este acela care conduce si este condus pe rand".

Democratia greaca are foarte putin de-a face cu democratia asa cum o intelegem noi astazi. Pentru ei, democratie reprezentativa, o sintagma des folosita astazi, nu avea niciun sens. Ei aveau alegeri prin tragere la sorti, asa se ocupau functiile. Din acest punct de vedere, exista o discutie destul de mare in literatura de specialitate, in ce masura mesotes-ul aristotelian, care e mijlocul dintre cele doua extreme, ar fi sau nu ar fi o varianta de compromis. Juriul inca delibereaza, dar eu inclin sa cred ca nu e asa, deoarece pentru Aristotel, acest mijloc intre cele doua extreme era calitativ superior fata de extreme.

Nu era asadar o medie, o cale de mijloc.

Nu, pentru ca in momentul in care zici cale de mijloc, gandesti cumva cantitativ. Pentru el, era ceva calitativ diferit. De aceea, cand vorbeste despre regimul mixt, o combinatie intre oligarhie si democratie, el spune ca desi pentru oligarhi seamana cu o oligarhie si pentru democrati cu o democratie, el nu este nici una, nici alta.

Este superior ambelor.

Exact. Are o singura latura a compromisului, cea care priveste binele comun.

Dar nu aveau de-a face cu compromisul, chiar lipsind aceasta distanta dintre public si privat?

Exista spatiul privat, evident, care se numea oikos, de unde avem cuvantul economie, ograda ta, gospodaria ta. Dar pentru greci, daca te ocupai numai de oikos, de viata ta privata si nu erai implicat in viata publica, genul aceasta de individ se numea idiotes.

Deci cuvantul idiot, la origine, insemna o persoana care avea grija numai de binele ei privat, de banii lui, acela care isi administreaza gospodaria, dar nu se implica in viata publica. Acela se numea idiot.

Cand vezi uneori oameni care refuza sa se implice in politica, pentru ca politica e murdara, ar fi bine sa li se mai reaminteasca din cand in cand vechea folosirea greaca a idiotilor.

Ati scris prefata care plaseaza tema in Romania si anume in acea Romanie in care oamenii se imparteau in functie de raportarea la compromis. Cat isi ingaduia fiecare sa cedeze. Aveti aceasta tipologie:

1. Lucratorii regimului - securistii, militienii, tortionarii, nomenclatura.

2. Colaboratorii, in sens larg - turnatorii, complicii tacuti, oportunistii - aici e un registru larg, in care intra foarte multi, cu mentiunea ca aveau cu totii o justificare oricand gata de scos din buzunar: asta e situatia, cu totii colaboreaza, e o tehnica de supravietuire;

3. Colaboratorii in sens restrans - diferenta dintre acestia si categoria a doua este data de raportarea la compromis - cei de aici stiu bine ca fac un rau si isi masoara constiinta. Sunt, probabil, cei despre care ii povestea tatal lui Nicolae Steihardt, care au scapat de inchisoare cu o delatiune, doua, oameni perfect functionali ziua, dar incapabili sa mai doarma noaptea.

4. Cei care au rezistat, pentru ca au inteles ca nu despre compromis este vorba, ci despre abdicarea de la umanitate, asadar au vazut ca targul e o capcana, pentru ca, salvandu-si zilele, si-ar fi pierdut nu doar noptile, ci si vietile interioare.

Ca profesor de filosofie politica, eu lucrez mai mult cu textul, nu cu oameni. In acest caz particular, am incercat sa pornesc un proiect despre analiza cantitativa asupra analizei perceptiei compromisului la romani. Am vorbit cu diversi oameni si am constatat ca exista note comune, ca oamenii se raporteaza la compromisul de dinainte, in timpul si dupa caderea comunismului, surprinzator de asemanator.

V-ati pus aceasta intrebare, pe care si eu mi-o pun des: eu ce-as fi facut in comunism?

Unul dintre motivele pentru care am inceput aceasta cercetare acesta a fost. Eram student la doctorat, am fost rugat sa scriu un articol despre o experienta personala, dar cu implicatie politica. Cum veneam dinspre jurnalism, a unuia non-compromitator, anticomunist, m-am intrebat de unde am avut aceasta dorinta de a lupta impotriva comunismului. Dar cinstit vorbind, asta a fost mai mult dupa caderea comunismului.

Nu pot sa-mi reprosez nimic, am refuzat sa fiu membru al Partidului Comunist. Nu am scris nimic de care sa imi fie rusine, dar nu pot sa zic ca am fost disident activ.

M-am gandit ca una dintre explicatiile atitudinii radical non-compromitatoare de dupa caderea comunismului - nu doar a mea, ci a unei generatii intregi - este ca, intr-un fel, ai un sentiment de vinovatie mai mult mai putin recunoscuta ca nu ai facut tot ce ai fi putut face in perioada comunista.

Ceea ce Andrei Plesu numeste un curaj compensatoriu.

Da, exact, foarte frumos spus. Daca ne gandim un pic la ce a urmat dupa caderea comunismului, pana in ziua de astazi, care a fost falia principala de diviziune a societatii romanesti?

Nu neaparat cea dintre comunisti si anticomunisti, nemaiexistand comunisti cu adevarat, ci intre cei care acceptau compromisurile facute sub regimul comunist si vor "pace cu trecutul", pe de o parte, si cei care care au refuzat compromisul cu trecutul comunist, va amintiti Piata Universitatii cu "mai bine mort decat comunist".

Daca stam sa ne gandim mai bine, cei care faceau apologia compromisului, a "linistii in tara", dupa cum spunea Ion Iliescu, au fost exact cei care au folosit violenta impotriva celorlalti, ei au facut mineriadele, ei au folosit gazele lacrimogene, si asta de atunci pana anul trecut, si poate o vor face si in viitor. Iar cei care teoretic aveau o atitudine de refuz total al compromisului nu au apelat la violenta sau la alte masuri radicale.

Aici intervine o distinctie pe care o putem pune si pe seama ortodoxiei: distinctia intre nivelul teoretic ("ce zice popa") si cel practic ("ce face popa") . Stii deja ca popa nu va face ceea ce cere teoria.

Sau, in context si mai larg, ortodoxia nu a facut nicio schimbare dogmatica, de la Conciliul de la Niceea din 325, dar cand a venit vorba de practica, a fost extrem de toleranta, nu am avut Inchizitie, nu a ars nimeni carti, sau oameni pe rug, cand a aparut darwinismul nimeni nu s-a impotrivit ("sa fie primit si ala") . Au exisat "pogoraminte" (dezlegari) cam de la orice, singura chestiune nenegociabila fiind la ortodocsi partea teoretica, dogmatica. Practica, in schimb, poate fi oricand negociata.

A aparut o carte acum un an sau doi, despre republica bizantina, nu am terminat-o inca, dar am inteles ca toata lumea se gandeste la Imperiul Bizantin ca fiind acelasi lucru cu cezaro-papismul, unde imparatul controla absolut totul. Or, bizantinii, desi vorbeau greceste, se considerau a fi "adevaratii romani", Vestul fiind la vremea respectiva in ruine, iar imparatul nu era asa de absolutist cum il considera ortodoxia academica clasica.

Media supravietuirii in postul de imparat era foarte scurta, si rareori tronul s-a transmis ereditar, asadar poporul avea un control destul de mare asupra imparatului, si nu invers.

In contextul ascensiunii regimurilor autoritare in sud-estul Europei, istoricul bulgar Ivan Krastev facea o trimitere catre ortodoxism.

Biserica Ortodoxa incearca sa profite de regimul politic, dar nu incearca sa-l inlocuiasca, pe cand cea catolica de la inceputuri a fost conceputa ca avand o actiune politica, statul papal la un moment dat avand si armata si luptandu-se cu celelalte republici italiene.

Inca de la inceputuri, Biserica Catolica si apoi cea protestanta au incercat sa aiba un cuvant de spus in politica, sa joace de la egal la egal cu factorii politici. Mai apoi a aparut puritanismul, acolo erau de-a dreptul comunitati teologico-politice, iar mai tarziu, odata cu expansiunea coloniala, cand practic s-au format noi comunitati si noi popoare, colonistii nu permiteau drept de vot celor ce nu erau membri ai bisericii.

Asadar, interpretarea bisericii ortodoxe asupra secularismului a fost ca biserica nu se amesteca deloc in treburile statului.

Asa avea avantaje si dezavantaje. Daca ne gandim la cele trei religii monoteiste, cea mozaica, islamismul si crestinismul, ceea ce le diferentiaza in mod esential, si asta se pierde deseori din vedere, este ca in cazul primelor doua exista profetul legislator, Moise, respectiv Mahomed, care creeaza lege si religie in acelasi timp, neexistand diferenta intre ele.

Iisus, in schimb, spune ca imparatia Lui nu este pe lumea aceasta, asa ca dati Cezarului ce e al Cezarului, si lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu. Ortodoxia, in mod deosebit, respecta aceasta separare a planurilor.

Pe de alta parte, problema e ca ortodoxia are tendinta de a se baga sub papucul politicului, atata timp cat nu o deranjeaza in materie de dogma, incercand sa obtina astfel avantaje.

Ramane problema morala: cand un regim politic este rau, biserica tebuie sa il denunte sau nu?

Aici intram in zona subiectivitatii: pana la ce limita compromisul devine compromitator sau nu? Trebuie sa dau un raspuns care poate fi frustrant: nu exista o limita foarte clara.

Max Weber, in Politica si vocatie, vorbeste despre cum nu esti om cu adevarat daca nu ai o linie dincolo de care spui ca mai mult de atat nu poate fi acceptat. Dar unde se traseaza linia? Asta depinde de individ, nu exista o reteta clasica.

Faptul ca lumea cere cu ardoare sa stie pana unde se poate face compromisul, asta este relevant pentru locul in care ne aflam in lumea de astazi. Suntem nesiguri de aproape orice incat cautam raspunsuri obiecive simple si foarte clar definite. De aici si explozia cartilor despre "cum sa fii fericit in trei pasi simpli", "cum sa slabesti in 5 zile", vrem retete pentru orice, prin care sa ni se garanteze un final fericit.

O intrebare pe care am pus-o deseori, mai ales unor dizidenti politici: care este limita pana la care iti permiti sa-ti fie frica? Toti mi-au spus intr-adevar ca limita este personala, dar toti au avut o istorie personala despre cum au atins-o, momentul cand s-au ridicat in picioare.

Exista totusi perceptii colective depre ce este compromisul. Insa aici este ceva ce trebuie mentionat, si anume despre cum este folosit cuvantul, despre cum francezii il folosesc preponderent in sens negativ, in timp ce la britanici este ceva pozitiv. Si asta inca din vremea cand schimburile intelectuale dintre cele doua tari au luat o mare amploare. Primele dictionare, ce apar aproape simultan in cele doua tari, in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, sunt foarte diferite cand explica sensurile acestui cuvant.

Felul in care folosesti un cuvant poate schimba si perceptia asupra conceptului. Un alt exemplu, mai clar, pe care l-am cuprins intr-o viitoare carte despre fondarea Statelor Unite ale Americii: la americani lauda compromisului este parte din ADN-ul fundational, deoarece este asociata cu viziunea republicana, in care sensul de baza, de targ, de tranzactie in interes personal, se pierde in favoarea celui de sacrificiu al intereselor personale in favoare unui bine comun, al "res publica".

In America, de la fondare, asta a fost retorica in privinta compromisului. Constitutia a fost laudata de toata lumea ca fiind marele compromis, in care federalistii si anti-federalistii au reusit sa cada de acord pentru bine comun. Unul dintre ei, Henry Clay a fost numit "the Great Compromiser". Cine in Europa ar accepta sa fie numit astfel?

In Europa a prevalat sensul moral in fata celui politic.

S-a ajuns la asta pentru ca s-a acceptat ideea ca unicitatea individului este asigurata numai in fondul interior, de aceea toate conotatiile negative ale cuvantului "compromis" au legatura cu subiectivitatea. Nu imi pot compromite onoarea, identitatea, virtutea, adica lucrurile care ma fac un individ unic.

O tema importanta in carte este cea a reprezentarii, spuneti la un moment dat ca paradigma in care noi gandim reprezentarea politica s-a modificat.

Sa simplificam termenii, ca am vorbit destul de multa filosofie pana acum. Nu doar in Romania, dar si peste tot, de-a lungul si de-a latul globului, oamenii sunt satui de politicieni, nu se mai simt reprezentati, ceea ce-i face pe unii politicieni sa se recomande ca anti-establishment, oricat de absurd este asta, deoarece toti fac parte din sistem. De la Clinton pana la Donald Trump.

Cum s-a ajuns aici? Valul de nemultumire creste, increderea in politicieni scade, in America se erodeaza constant de prin anii '50 incoace. Ultima data doar 6% dintre americani mai aveau incredere in Congres. In paranteza fie spus, tot 6% sunt si cei care sunt convinsi ca au fost rapiti de extraterestri pentru experimente.

Toata lumea cauta asadar solutii, de unde si Occupy si alte asemenea. Pana acum insa avem doar reactiile de respingere, precum si o mare nemultumire ca tot nu gasim solutia.

Teoria mea e ca punem problema gresit si cautam solutiile in locuri gresite. Ar trebui sa le cautam stand in fotoliu si uitandu-ne in oglinda. Denis de Rougemont are o carte, Partea Diavolului, in care zice la un moment dat: "cititorule, nu te intreba unde este diavolul, el poate fi in fotoliul in care tu stai citind aceasta carte".

Ne uitam asadar la politicieni, la reprezentanti, dar nu si la cei care le dau mandatul.

Si nu ne uitam la felul in care ne reprezentam noi pe sine. Noi vrem in acelasi timp doua lucruri care se bat cap in cap: sa fim reprezentati egal, milioane de oameni, dar si sa ni se recunoasca unicitatea fiecaruia.

Eu cred ca individul medieval rezolvase dilema asemanarii ("suntem toti la fel") si a unicitatii ("fiecare este unic"), dar mai apoi s-a pierdut aceasta bidimensionalitate, s-a mers ori intr-o directie, ori in cealalta.

Raspunsul nu e tot politic? In ultimul timp vorbim despre criza liberalismului, a democratiei occidentale.

Asa ar trebui sa fie, insa problema e ca s-a politizat si ce nu trebuia, mai exact identitatile secundare, care nu ar fi trebuit sa fie politizate.

Asistam la explozia "identity politics", politicile identitare, iar teoria mea este ca omul nu mai este sigur de identitatea lui si atunci cand nu mai stie sigur ce este, atunci adopta o identitate ("sunt crestin-ortodox", "sunt pro-gay", "sunt ateu") care tine loc de identitate primara.

Or, cu identitatea nu se poate negocia, nimeni nu vrea sa-si compromita identitatea, iar asta duce in timp la supra-fragmentarea intregii societatii, si nu mai poti face compromisuri.

Identitatea nu este subiectul compromisului, nu poti face compromisuri decat cu cei cu care esti egal, iar oamenii nu se mai percep unii pe altii ca fiind "in aceeasi barca", deoarece nu se mai definesc simplu: sunt in primul rand un cetatean, la fel ca si tine.

Partea buna este ca aceste identitati noi sunt si flexibile, intr-o oarecare masura, si pot fi manipulate.

Si asta nu e ceva rau, inainte de orice?

Legat de chestiunea cu manipularea, am observat ca lumea are impresia ca e ceva ingrozitor. Dar toata lumea manipuleaza pe toata lumea, si asa a fost dintotdeauna, parte din viata de zi cu zi. Este un instrument, unul imposibil de evitat, problema e cum il folosesti.

Acum cativa ani a aparut o carte: "Nagging" se numeste in engleza, nu imi dau seama care ar fi traducerea potrivita. Este atunci cand determini pe cineva sa ia o decizie intr-o anumita directie, iar el o face aparent liber.

Cand manipulezi contextul, de fapt, si oferi un cadru predeterminat.

Exact, la fel cum la supermarket conteaza cum aranjezi produsele pe raft si omul are tendinta sa-l ia pe ala de pe raftul de sus, desi poate altminteri l-ar fi preferat pe cel de pe raftulde jos. Nu-i nimic nou sub soare din punctul asta de vedere, dar conceptul a prins extraordinar de bine, unul dintre cei doi autori ai cartii a fost angajat ca si consilier al lui Obama.

Au aparut multi specialisti in "nagging", care au devenit consilieri politici, pentru a-i determina pe oameni sa-si schimbe perceptia, sa voteze pozitiv.

Practic, speculand aceste identitati secundare, cum le numiti.

Da, dar subliniez ca eu cred si ca specularea lor este extrem de periculoasa, deoarece retorica politica este foarte importanta. Noi spunem deseori ca vorbim prea mult si facem prea putin.

Or, in cazul compromisului, la romani, noi ar trebui sa vorbim mai mult despre compromis si sa-l facem mai putin. La nivel retoric nu face nimeni compromisuri in Romania, dar la nivel practic toata lumea le face, pe sub masa.

Exista o diferenta fundamentala intre a vorbi deschis despre compromis si a-l face pentru un scop, un bine comun, sacrificand unele interese personale. La nivel retoric insa nimeni nu recunoaste ca face compromisuri, nimeni nu explica de ce sunt necesare, benefice chiar pentru corpul politic comun, dar toti le fac pe sub masa. Si se creeaza impresia ca e ceva compromitator in orice compromis, apare un cerc vicios care erodeaza increderea oamenilor in politica.

Asta la noi vine tot din clivajul de care vorbeati, de cel din anii '90? Unii blamand intransigenta morala, de tip Monica Lovinescu sau Herta Muller, altii dimpotriva.

Avem o traditie de a face distinctie intre teorie si practica. Parerea mea este ca batalia viitorului va fi una asupra intelesurilor cuvintelor. Sa va dau un exemplu, probabil mai putin cunoscut oamenilor: democratia are un sens strict pozitiv, in prezent, nimeni nu mai are niciun dubiu cu privire la asta.

In America, leaganul democratiei liberale, cum ne place sa-i spunem, cuvantul democratie a avut un inteles negativ mult timp, pana in secolul al XIX-lea, mult dupa alegerea lui Jefferson, cam pana prin 1820. Era folosita cu sens de anarhie, dictatura maselor, a plebei. Egalitarismul dus la extrem insemna dictatura turmei ("the mob"), daca vreti. Ulterior isi schimba, incet-incet, conotatia intr-una pozitiva.

Cuvintele nu au un sens fix, predeterminat, dupa cum s-a vazut si in cazul compromisului, care porneste ca o metoda neutra, nici buna, nici rea, de arbitraj sau alegere, si sfarseste prin a fi considerat fie ceva foarte rau, fie foarte bun.

Manipularea limbajului in sensul lui Orwell. Cand controlezi limbajul si sensul cuvintelor, ii stapanesti si pe oameni.

Am trait sub comunism, cand toata lumea vorbea de democratia populara, de viitorul socialist si de marile mase ale oamenilor muncii. Nu cred ca inghitea cineva retorica aia, desi toata lumea o folosea.

Exista si acum incercari de a repeta anumite expresii pentru a prinde la public.

Da, am auzit de "statul paralel", "romani mandri" si altele asemenea. Aici intervine rolul educatiei, pentru ca unele manipulari sunt atat de grosolane incat in mod normal, pentru cineva cu un nivel minim de educatie, nu ar avea cum sa prinda. Din pacate, avand in vedere nivelul de educatie, intram intr-un cerc vicios. Si nu se va rezolva peste noapte.

Discutam la Paris, la o conferinta pe tema compromisului, despre situatia din Taiwan, si concluzia a fost ca in cazul unui clivaj foarte mare, un mare compromis nu mai este posibil.

Si asta se aplica si Romaniei, din pacate. Ce se poate e o serie de mici compromisuri care in timp sa resudeze societatea romaneasca. In general, tarile care au trecut prin drama comunista au de gestionat mai multe linii de fractura in societate decat celelalte tari.

Il citati pe Adam Michnik, care spune ca romanii au facut politica cand trebuiau sa faca morala, si invers.

Nu putem extrapola la toata lumea. Eu nu am fost un disident al regimului, nu am facut nimic activ, in afara de acea "rezistenta prin cultura". Atitudinea mea transanta anti-compromis de la inceputulul anilor '90 a facut sa-mi ia foarte mult timp sa accept sintagma "grey is beautiful" al lui Michnik.

In momentul in care a aparut i s-a spus "relaxare ideologica".

Suna bine, dar partea proasta in Romania, si nu doar aici, si in alte tari, este ca apare un fenomen de raspuns la acea fragmentare de care vorbeam, un fel de populism pe dos. Cand societatea se fragmenteaza mult prea mult, si asta o stim de la Republica lui Platon, din cartea a 8-a in care vorbeste despre democratie, ca lumea ajunge sa aiba nevoie de ordine.

Iar solutia este liderul populist, care vine si promite ca imediat rezolva totul si lumea va fi fericita.

In Romania, problema e accentuata de lipsa de educatie.

Alegerea raului cel mai mic este tot un fel de compromis?

Nu pot da un raspuns in alb si negru. Depinde de context.

In Romania cel putin, nu tine de individ, ci este o problema a societatii. S-a vorbit deseori in alegeri despre asta.

Madison spunea ca daca toti oamenii ar fi ingeri, nu am mai avea nevoie de guvern. Problema e ca nu suntem ingeri, eu stiu ca e frustrant sa vedem ca lumea nu e perfecta, dar altfel nu am avea nevoie de politica, de arta compromisului.

Ramanand in paradigma din cartea dumneavoastra, de ce nu s-a ajuns la un compromis intre UE si Marea Britanie?

Aici am o explicatie relativ simpla, deoarece eu cred ca Brexitul e relativ usor de explicat. De pe vremea lui Vergilius, romanii spuneau ca britonii sunt diferiti de restul continentului. Chiar si in secolul XVII, cine vizita Marea Britanie vedea ca exista diferente mari fata de tarile continentale, mai mari decat diferentele dintre aceste tari. Putem vorbi si de mentalitatea insulara, dar si de Magna Charta, de aparitia drepturilor individuale, de o situatie religioasa foarte complicata.

Pe o mentalitate de "noi oricum suntem deosebiti", nu e nevoie de cine stie ce efort al populismului pentru ca oamenii sa voteze pentru Brexit.

Ce e mai interesant e ca s-au pus singuri acum intr-o situatie de unde nu mai stiu nici ei cum sa iasa, pentru ca nu mai sunt in stare ei intre ei sa se inteleaga. Iar clivajul 50-50 e aproape perfect, de unde si greutatea de a obtine un compromis.

Gabriela Firea a intrat în campanie electorală încă din prima zi de la nominalizare: „Acum avem o şansă în plus. Votul trebuie să fie util”

Preşedintele PSD Bucureşti, Gabriela Firea, proaspăt desemnată candidatul social-democraților la Primăria Capitalei, și-a început deja discursurile de candidat, marți, 23 aprilie, la nici...

Ciolacu, dragoste cu năbădăi cu Firea. Uite catastrofa, nu mai e catastrofa

A ieșit domnul Marcel Ciolacu, premierul României și liderul PSD, la o conferință de presă alături de Gabriela Firea, să spună în fața tuturor cât este de deșteaptă și frumoasă,...