Reportaj Ziare.com: In excursie, la summit

Chiar daca imi pierdusem copilaria devenind bucurestean, mi-am adus aminte de ea intrand in focul summit-ului. Eram singur, nu o aveam pe mama, ca sa ma indrume. Cu un laptop care nu a vrut sa accepte internet de la NATO, o acreditare despre care am crezut ca-mi va facilita accesul peste tot, dar m-a lasat numai sa stau la centrul de presa de la parlament si sentimentul ca sunt handicapat - agentiile de stiri venisera cu toata redactia, in frunte cu redactorul sef - stiam ca urmeaza un vis urat.

Aveam indicatii clare: afla barfe! Numai ca acolo, la summit, nu barfea nimeni. Nu te puteai apropia de presedinti daca mergeau la WC, ca aveau bude securizate. Nu intrai in vorba cu staff-urile, ca ajungeai la interogatoriu. Domnisoarele de la buffet aveau legitimatii de SPP, portarii erau lunetisti, tantile de serviciu erau rezerviste din Afganistan.

Excursia mea la summit a inceput - cum altfel? - pe 1 aprilie. Avea loc intalnirea tinerilor atlantisti - un fel de organizatii UTC ale delegatiilor barosane - si se petrecea la sediul SRI. Impreuna cu un grup de jurnalisti, am tintit poarta principala. Nu era bine, trebuia sa patrundem pe intrarea din dos. Adica pe unde? - am intrebat un politist care freca menta sprijinit de un perete. Ne-a raspuns dand din umeri - pesemne era din aia chemati din provincie. In schimb, o babuta cu auz fin, care plimba un patrocle (era lung cat un troleu) a venit si ne-a indrumat cu precizie. Acolo, surpriza!

Desi aveam acreditare de summit, mai trebuia una, pentru eveniment. Dupa cateva negocieri, adjunctul directorului SRI ne-a trecut pe-o foaie. Observandu-mi accentul ardelenesc, a strigat spre un nene: "Vezi ca ti-l trimit pe unul de la tine" (ala era din Alba). Inauntru ajuns, am vrut sa vad cum arata utecistii, dar desi era ora de incepere a lucrarilor, tineretul nu se prea inghesuia, astfel ca in sala erau mai multi ziaristi. Sa-mi inchid telefonul, ma gandesc. Nu era necesar, a explicat un sereist, ca semnalul va fi oricum bruiat. Fiind 1 aprilie, am crezut ca glumeste.

SRI are o pisica neagra

Speech-uri. Dupa George Cristian Maior, seful SRI, a vorbit Calin Popescu Tariceanu. Cum si-a terminat vorba premierul, in engleza, ziaristii au inceput sa se agite. Aia de la agentii au un obicei: trimit la baza un rand, apoi continuarea, pe telefon. Ce-a fost la gura lor cand s-au prins ca omul care bruiase semnalul nu glumise.

S-au racorit cu cinci minute de tipurituri si au cautat discursul premierului, la care nu se asigurase traducere. Cineva a facut rost de el, dar s-a carat scurt, lasandu-si colegii in aer. Ce mai era de facut? O mica cooperativa, normal, unde fiecare a adus un capat de traducere, fiecare ce-a apucat sa noteze - a doua zi, stirile erau aceleasi in toate ziarele.

Cu sentimentul datoriei implinite, hai la o bere cu gasca! La iesirea din SRI am observat o pisica neagra ca un drac care statea in fata unei Dacii de-a institutiei. Cand am scos aparatul de fotografiat sa-l imortalizez pa necuratu', a sarit unu' din Dacie, crezand ca vreau sa ii pozez masina si sa fac publice numerele de inmatriculare. De parca nu puteam sa le scriu pe hartie. "Dar de ce nu am voie sa pozez pisica, e cumva a SRI-ului?", l-am intrebat pe individ. "Las-o naibii de pisica si circula!". M-am executat cuminte.

Summit-ul se anunta greu. In vreme ce ne savuram berile, ne uitam prin fereastrele carciumii la siruri-siruri de politisti adusi din toata tara, imbacati in uniforme impecabile, cum se retrageau spre locurile unde erau cazati. Aveau in mana una-doua pungi transparente cu paine, salam, mustar si beri la doza.

Fumatori din Romania, stingeti tigarile!

Cum stateam si ne intrebam cum iesim din toata nenorocirea, aflam ca se poate intra la centrul de presa de la parlament. Sa dam o raita, nu? Cum eu de regula ma simt aiurea unde sunt mai mult de zece persoane care vorbesc repede, am socotit ca trebuie sa ma familiarizez cu locul unde o sa fac nu stiu ce timp de trei zile.

Intrat in imensitatea aia, am crezut ca-mi cade in cap. Am stiu ca nu-i de mine, baiat de la tara, desi mai fusesem la doua summit-uri NATO, basca la niste conferinte gigantice la Londra si la Paris. Dar nicaieri nu era palatul lui Ceausescu. I-am rugat pe cativa ziaristi acreditati permanent la parlament sa ma orienteze nitel. S-au straduit ce s-au straduit, dar ardeleanul tot ardelean. Pricepe greu. In fine, am ginit centrul de presa, l-am masurat un pic si am ochit un loc pentru a doua zi: un colt stramt, unde nu parea ca va dori cineva sa stea, ca era tare inghesuit. Gata, eram pregatit!

Am ajuns exact cand veneau niste ziaristi din strainatate. Cu fiecare clipa, locul se transforma in turnul Babel si deveneam tot mai stingher. Plamanul imi cerea tigari, si m-am bucurat ca pot sa fumez inauntru, in spatii special amenajate, si nu trebuie sa cobor amar de etaje.

M-am bucurat degeaba, pentru ca ziaristii au incept sa bage tigari la greu si incet, zona pentru fumatori s-a tot redus pana i-a scos cu totul din cladire, mutandu-i in fata la Camera Deputatilor. Cum de la un moment dat ma dureau sticsurile de atata coborat si urcat am cautat vestita carciuma a Camerei - "La fotoliile verzi". Semn rau: nu erau scrumiere pe mese.

Am intrebat fetele de la bar daca se poate fuma. Mi-au raspuns ca de regula da, dar ca in timpul summit-ului nu. Ca tot venisem, am cerut o cafea si m-am asezat pe unul dintre fotoliile pe care taie frunza la caini deputatii. Undeva in dreapta erau niste ziaristi care vorbeau in greceste si fumau fara nici o greata. In secunda doi mi-am aprins o tigara, in secunda trei a venit un individ de la Inspectoratul pentru Situatii de Urgenta. "Va rog sa stingeti tigara". Avea omul o urgenta cu mine. I-am raspuns ca o sting numai daca o sting si grecii. "Domnii sunt straini si fumeaza la geam". Am plecat si eu la geam.

Milos, americanul zambea

Cum summit-ul propriu-zis incepea pe 3, pana atunci fiind numai manifestari colaterale, m-am dus la Cercul Militar National, unde doua fundatii americane tinau o conferinta despre ce inseamna conceptul de securitate. La ei, fundatiile nu se ocupa cu adus masini, ci fac chestii serioase. Acolo, aceeasi poveste ca la SRI. A venit unu' cu ecuson de NATO, o huiduma din SUA, si mi-a spus ca nu pot intra cu acrediarea de summit, ca trebuie alta. Omul m-a informat ca aveam sa ma confrunt cu aceeasi problema pe tot parcursul summit-ului - si la veceu?? L-am rugat politicos sa ma lase inauntru, dar o tinea pe-a lui. Atunci m-am enervat si i-am zis ca daca nu vrea sa ii fac o criza de nervi, sa se uite in alta parte cand intru, pentru ca daca nu-l ascult pe Tariceanu vorbind, intru in sevraj. Si ca ma concediaza.

Auzind cum urma sa raman pe drumuri, s-a mai inmuiat, a balmajit ceva despre locurile insuficiente (era vina mea ca organizarea e sub orice critica?), mi-a agatat de gat un ecuson de Antena 1 si am patruns. Acolo m-a coplesit spiritul de solidaritate al celor din trustul Intact. Ca din nou, ardeleanu' tot ardelean, nu reuseam sa ma agat cu laptop-ul meu de Internet. O fotoreporterita de la Jurnalul, observand ca sudui si tot urc si cobor sfinti, de parca erau angajati la o firma de alpinism utilitar, s-a oferit sa ma ajute. Nu s-a priceput nici ea, dar a chemat pe altcineva, si tot asa, pana cand jumatate din trust era in jurul meu. Chiar si cand s-au prins ca nu eram de-al lor.

Organizare prin sms

Revenit la parlament, prima stire a zilei - ziaristii straini se plangeau de organizare. Primii care au facut scandal au fost cei de la Reuters: ca n-au gasit taxiuri in aeroport, ca acreditarile erau pe sectiuni, ca discursul lui George W. Bush de la CEC nu se auzea in centrul de presa - asta, pentru breasla, e tare naspa. Sa vii de la sute, mii de kilometri si sa nu poti sa iti faci treaba decat daca-i citesti lui Bush pe buze era inadmisibil. M-am rotit in jurul strainilor, sa vaz cum se pune problema la ei. Oamenii erau mai degraba ingroziti de faptul ca faza cu discursul lui Bush nu va ramane un incident izolat.

Am iesit sa-mi cumpar tigari - departe - si m-am intors la Parlament, ca la 17.00 era programata intalnirea Tariceanu - Gordon Brown. Ajuns acolo, un telefon de la un coleg: iute la Cotroceni, ca-i primeste pe Hamid Karzai si pe Angela Merkel. Cum Bucurestiul nu-i Baia Mare, am ajuns la Cotroceni cand se terminase prima intalnire. Jurnalistii rasesera toate prajiturelele, dar am apucat sa inhat o sticluta cu apa si am dat-o pe gat. Cineva a strigat: "Oportunitati imagini Basescu-Merkel". La mine au fost oportunitati imagini cu cefele cameramanilor, prin urmare, nervos ca un maur, am iesit in gradina, sa ma bucur de atmosfera patriarhala a palatului. Asa am remarcat ceva, si era exclusivitate: venise primavara!

M-am tinut dupa colegi la intrarea principala a palatului si m-am zgait o ora la sosirea delegatiilor oficiale la dineul de lucru oferit de presedinte. Inger, ingerasul meu - m-am rugat fierbinte -, fa-ma musca, sa aflu ce se petrece acolo unde se iau deciziile. Dar se vede treaba ca n-am mancat tot cand am fost mic, ca ingerasul nu m-a ascultat, si a trebuit sa inghit realitatea: la dineu au avut acces numai TVR, un fotoreporter Rompres si slabatura aia rapita in Irak, Sorin Miscoci, cameraman oficial al Cotroceniului. Altfel simpatic.

Noi, restul, am pornit la loc spre Palatul Victoria, unde premierul, plecat de la parlament, oferea un dineu in onoarea omologului britanic. Am ratata momentul, normal. Fortele de ordine mi-au explicat: asa-i, incepe la 19.30, dar presa intra intre orele 17 si 18. "Pai atunci eram la Cotroceni!". "Ghinion!"

Sfintii mei incepusera sa urce si sa coboare din nou, deoarece imi soptise cineva care-i faza cu organizarea. Daca esti reporter la un ziar din Falticeni sau Sighetu Marmatiei si te-ai acreditat la summit, ai primit o hartie de unde ai aflat niste ore aproximative. Pentru a participa la evenimente, insa, daca nu erai acreditat si la parlament, si la presedintie, si la guvern, si la armata, si la SRI, erai pierdut, deoarece organizarea participarii ziaristilor la evenimente se facea prin sms.

"Veniti mai repede cu doua ceasuri la intalnirea cu Brown, dupa aia nu se mai poate intra" - de exemplu. Cum mie nu-mi trecuse prin cap sa ma acreditez la tot statul roman, si nu eram ziarist strain, venit cu suita, se cheama ca eram pierdut.

Eu si caracatita

Unde mergi tu, Chisule? Hai la Palatul Parlamentului, unde Bogdan Olteanu baga o receptie pentru ziaristi. Acolo, aflu ca gazda e plecata in Indonezia, dar ca sa papam, ca e din banii poporului. In zona fotoliilor verzi, am pus cate ceva pe-un blid si am inceput sa balotez.

Un amic s-a apropiat de mine: "sa vezi ce fraieri suntem ca nu am intrat mai adanc in problema. Dincolo sunt purcei de lapte, curcani ca la americani, caracatite, prajituri si bautura, iar fata cu sosete de diamant (Loredana) canta si joaca in multime". Fug sa vad. Asa era. Un chiolhan montruos. Al naibii summit! Ma umflasem deja cu salam si pita. Frustrat ca un detinut inchis intr-o puscarie vecina cu un bordel, m-am dus acasa, unde am visat tentacule.

A doua zi, mi-am spus: am sa ma strecor! Aiurea! Exact ca la Cotroceni, aproape de sefii de stat si ai lor nu a ajuns decat TVR, Rompres si miscocii lor. Ne-am lasat pagubasi. Care la centrul de presa, care la tigara, care la fotoliile vezi, unde lumea balota caracatitele din seara precedenta. In vreme ce ma filam cu o caracatita, ne priveam in ochi - nu mai vazusem in viata mea o caracatita prajita - aud un zvon.

Macedonia se cara de la summit, ca grecii vomita cand ii aud numele, si pana nu si-l schimba, pas. Cer scuze la caracatita si fug sa vad despre ce este vorba. Declaratia presedintelui macedon a fost naspa. In limba lui. Rugat de ziaristi sa vobeasca in engleza sau sa faca, naibii, o traducere, presedintele si-a iesit din fire, a refuzat sa mai vorbeasca, a dat sa plece si sepepistii lor i-au buruscat pe ziaristi.

In busculada de toata pomina, am luat vreo doua camere in cap. Nici nu a apucat sa se raceasca bine chestia, ca alt zvon imi trece pe la urechi. La intrarea de la Camera, cineva scrijelise pe perete o inscriptie anti-NATO. Prea tarziu. Am reusit sa ajung la fata locului abia cand SPP se ciorovaia cu o echipa de la Prima. Adica aia incercau sa filmeze peretele, sepepistul se baga in cadru si ii amenita ca daca il trag in chip ii da in judecata.

Sa bag ceva de atmosfera, mi-am spus. In centrul de presa, jurnalistii erau teanc, iar calculatorul unde ma gandeam sa prestez, coltul meu, era ocupat de niste uzbeci. Scot laptop-ul, imi rup niste bucatele de post-it si le pun pe tastele unde nu se mai vedeau literele, scriu ceva si incerc sa ma conectez. Nu mergea. Imi venea sa-mi rup gatul singur. Inchid scula si privesc melancolic spre coltul meu. Poate pleaca uzbecii! Aiurea, nu aveau de gand. Si asa m-am pomenit tragand cu urechea. Jurnalistii faceau pariuri. Daca se ia vreo decizie majora si care-i aia, cum se face scutul antiracheta, ce va fi la finele anului cu invitatia catre Ucraina si Georgia, ce-o sa vorbeasca ala cu Putin, daca se vede tarul cu Basescu.

Satul si de asta, am mai incercat o data conexiunea, am incercat si pe wireless, dar inutil. Ma simteam ca un handicapat, in timp ce in jurul meu, peretii crapau de transmisiuni. Intre doua directuri, echipele beleau ochii pe plasmele care transmiteau in direct ce se petrece in salile unde n-aveam acces, dar m-am plictisit si de asta si am inceput sa trag cu urechea la organizatori.

Toti erau de acord ca la summit-ul francofon a fost organizare beton, si nici nu s-a risipit atata mancare. Oricum, mancare avea sa mai curga la un chiolhan cu specific romanesc si suprize. Pita si sare in deschidere, folclor si catrinte vesele. Insa supriza cea mai mare a fost ca se terminase taria. Umblau aia ca cimpanzeii dupa un whisky sau o votca, dar nici urma de cocart. Si asa a fost pana seara. S-au multumit cu bere si vin.

Ultima zi cu maxim interes a fost a Rusiei. Ma gandeam asa: daca pe Bush nu l-am vazut decat la televizor (nu ma consola faptul ca nu l-au zarit decat TVR, Rompres si cameramanii oficiali, iar la brifinguri n-am avut acreditare speciala), daca-l ratez pe Putin ma duc in agricultura. Erau insa deja zvonuri ca in jurul prezentei tarului nu se va mai tine cont de atatea acreditari, deci eram salvat.

In sala unde avea sa tina o conferinta de presa, o mie de ziaristi il asteptau cu sentiment. Iar atmosfera a fost, sa ma credeti, de exceptie. Cand a aparut, cu pasul usor, ca o puma, jurnalistii l-au aplaudat. Mie imi inghetasera mainile pe aparatul de fotografiat, eram cu gura cascata, eram din nou pustiul de trei ani descult, care mergea in urma gastelor cu o bota. Aveam sa le povestesc nepotilor ca l-am vazut.

L-au aplaudat si cand a plecat. Si nu e de mirare, fusese o aparitie impecabila. Si, suprinzator, nu a parut omul de gheata pe care il stiam de la televizor. A si glumit, dar intr-un fel anume, superior, nu iti venea sa te tragi de sireturi cu el. Cum a parasit sala, am stiut ca summit-ul se incheiase. M-am bucurat. O sa-mi mearga internetul si in bloc.

Cristian Mihai Chis